Directorul festivalului, László Bocsárdi, punctează că Reflex, „nu se poate produce în orice condiții, doar pentru a mai bifa o ediție”. Prin urmare, au avut loc doar trei Reflexe în șase ani. Cu onestitate, scopul acestui festival nu este să existe cu orice preț, ci într-un anumit fel. Calitatea primează în detrimentul numărului de spectacole sau diversitatea acestora. În perioada 18 – 31 martie nu vei alerga cu programul în mână prin Sf. Gheorghe, căci fiecare seară îi este destinată doar unui spectacol.
Sub cupola simbolului Reflex3, punctul, s-au adunat spectacole precum „Moliendo Café”, în regia lui Silviu Purcărete, „Visul unei nopți de vară” de la Teatrul Național din Budapesta, „Miranda”, în regia lui Oskaras Koršunovas, dar și „Hamlet” realizat de László Bocsárdi la Teatrul Tamási Áron. La acest festival, Bucureștiul este reprezentat de „Contra Democrației”, realizat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon.
Primul spectacol vizionat în cadrul Reflex3 a fost „Pescărușul” de la Teatrul Novi Sad din Serbia, care și-a ocupat deja tronul cuvenit în memoria mea. S-ar zice că regizorul Tomi Janežič s-a infiltrat în mintea publicului, public ca tot unitar și ca ființă umană în sine, și a încercat să-i ghicească dorințele, frustrările, așteptările. Spectatorul a fost cobaiul spectacolului, iar spectacolul experimentul spectatorului. Regizorul, care de data aceasta a fost înlocuit de actorul care îl juca pe Trigorin, oferă de la începutul primului act o cheie. Ceea ce va urma este o repetiție și o operă „neîmplinită”, „neterminată”, poate este datoria celui care o privește să o întregească. Dispunerea scaunelor pe patru laturi în jurul spațiului de joc oferă o dublă, poate chiar cvadruplă, perspectivă. Ceea ce nu se vede din unghiul tău, se răsfrânge pe chipul celuilalt din fața, dreapta sau stânga ta. Ideea este să nu-l ignori pe cel de alături, să nu te refugiezi în turnul tău de fildeș. Publicul din amfiteatru avea ocazia deosebită de a se întâlni și de a împărtăși o experiență comună. Tomi Janežič pune oamenii laolaltă atât în spațiul destinat spectatorilor, cât și în cel al actorilor. Ești invitat pe scenă, lângă ei, sau pe scaunele vechi care îi înconjoară. Obiectul este învestit cu funcții distincte, de la recuzită consumabilă și decor, până la metaforă și „locul din care se vede”. Scenografia spectacolului face încă un pas către public prin însușirea simbolică a obiectului care aparține prin excelență spectatorului: scaunul.
În actul doi, de la ideea de repetiție s-a ajuns la climax și pe nesimțite ai acceptat „iluzia” teatrală. Actul al treilea a prins deja forma cutiei italiene, dar spectacolul este în culise, ceea ce, din păcate, nu mai poți vedea, ci doar auzi. Convențiile sunt sparte una după alta, raportul emoțional este răsturnat, cu cât te afunzi mai tare în zona de confort cu atât te îndepărtezi de actul teatral în sine. Actul al patrulea reprezintă ritualul morții. Fiecare scaun e un mormânt pe care se aprinde o lumânare, Treplev le stinge, dar ezită în fața ultimei flăcări. Împușcătura e imaginea unei candele peste care poate sufla oricând. Spectacolul lui Janežič este dovada de șapte ore că arta teatrală este într-o continuă schimbare, iar spectatorul este înglobat în fluctuațiile formelor sale. Personal, este un test al reexaminării relației pe care fiecare o are în raport cu teatrul.
După complexitatea spectacolului din Serbia, care a testat limitele și rezistența publicului, am trecut la polul opus, teatru-dans. „Invisible Duets”, prezentat de Teatrul Dada von Bzdülöw, din Polonia, așa cum o spune și numele, a fost un melanj între mișcare, sunet și text, cu trimiteri la stilul dadaist. În drum spre teatru, ne oprim la Casa cu Arcade. Fotografii în alb și negru, din spectacolele lui Kantor s-au lipit de piatra rece peste care au trecut ani, mulți. Capitolul III – Reflex se desfășoară sub steaua protectivă a lui Tadeusz Kantor, sărbătorit pentru 100 de ani de la naștere.
Print