Vă propunem în acest număr special, o nuvelă scrisă de Valentin Nicolau în iarna lui 2014, cu un an înainte de dispariție…
Vineri
De obicei, se împrietenea cu victimele sale. E bine să cunoşti ce omori – replica atunci când vreun confrate era nedumerit de slăbiciunea lui. De data asta nu știe care îi este misiunea. La telefon i s-a spus doar să vină aici, la Spiaggia Arenella, în dreptul scărilor ce coboară spre plajă, dinspre parcarea de pe faleză. Acolo și-a și lăsat motocicleta și a coborât doar în slip și cu prosopul de plajă.
Să se bucure de soare și de valuri în așteptarea ordinului. Mai avusese astfel de situații. Putea să însemne că trebuia să se obișnuiască puțin cu locul unde mai târziu urma să acționeze. Să fie în prejma unui personaj important care trebuia ori păzit, ori ucis. N-avea sens să-și bată capul mai mult. Va afla care-i este misiunea la timpul potrivit. Telefonul va suna negreșit. Asta nu înseamnă că-și putea reprima curiozitatea de a anticipa care ar fi probabilitatea cea mai mare pentru ce urma să execute. A început să-i analizeze pe toți cei întinși pe prosoape la soare, din stânga și din dreapta lui, pe o distanță nu mai mare decât ar putea avea reacție, în cazul că ordinul de acțiune ar veni brusc, oricare ar fi el. Avea suficient timp să-i ia pe fiecare pe rând…
*
Tuns scurt, cu părul negru aricios, uşor înspicat cu fire albe. Faţa tăiată în linii ferme, privirea ascunsă după ochelarii negri de soare rotunjiţi spre tâmple. Priveşte nemişcat marea, aşezat pe un prosop imprimat cu semne zodiacale. Îşi ţine genunchii strânşi între braţele puternice, bronzate intens, la fel ca tot corpul. Pe antebraţe şi pe picioare are o pilozitate accentuată ce-i sporeşte aspectul viril. La prima mişcare a mâinii, care se întoarce căutând pe prosop, în spatele său, lasă să se vadă zeci de fibre subţiri şi oţelite tresărind sub pielea arămie. Caută cu mâna cele două borcane mici de iaurt cu fructe. Le pipăie părţile de jos, vrând să afle dacă sunt tot așa reci cum le-a luat din frigider. Sunt mai calde, dar nu suficient, așa că le ridică și le așază în plin soare…
Aceeaşi atitudine imperturbabilă, aceeaşi privire aparent absentă, dar atât de atentă la tot ce mişcă în jur. Se ridică în capul oaselor şi se aşază din nou pe cotul drept, cu cealaltă mână umblând în sacul de voiaj. Scoate două tuburi cu cremă de plajă și le citeşte în fugă etichetele. Cu o grimasă, le aruncă înapoi în sac şi-şi pune la loc ochelarii de soare Police. Se întinde pe spate, lăsându-se copleşit de razele fierbinţi ale soarelui de amiază. Harta Siciliei care este desenată pe prosop se află acum aproape în întregime sub el, la umbră…
După cum ţine depărtată cartea de ochi, e sigur că are probleme cu vederea. Ar trebui să poarte ochelari de vedere, dar pesemne că amână să-şi facă un control care să-i aducă ochelarii potriviţi pentru citit. Pentru el important e că vede la distanță, iar cititul înseamnă doar facturi și emailuri. Se chinuie, depărtând pagina cărţii mai mult decât e nevoie de obicei pentru o lectură destinsă. Asta nu poate fi efectul vârstei. Chiar dacă fire de păr alb îi grizonează tâmplele, este un bărbat în plină putere. Ochii îl ustură, lumina verticală a soarelui se reflectă orbitor pe paginile cărţii. Reia a treia oară acelaşi paragraf, fără să înțeleagă nici de data asta nimic, în ciuda concentrării care-i răzbate pe chipul bronzat şi brăzdat de cute frânte. De fapt, e mai atent la ce se-ntâmplă în jur decât la ce ce se petrece în carte. Dintr-o singură mişcare a mâinii ce ţine cotorul cărţii desfăcute, foile se închid cu zgomot, ca o plesnitură de bici, nu înainte de a memora numărul paginii la care se împotmolise: 12. Aruncă volumul pe prosopul cu figuri geometrice şi se întoarce, întinzându-se pe burtă, lăsându-şi întreg trupul pradă soarelui. Cu capul culcat pe obrazul stâng priveşte pe sub ploape și renunţă să-și mai ascundă ochii după ochelarii de soare cu lentile rotunde…
Îi mai priveşte o dată pe cei trei bărbaţi atât de asemănători, atât de diferiţi. Îl tentează ideea că fiecare, venind dintr-o altă poveste, ar putea reprezenta acelaşi personaj: criminalul plătit, cel pus să-l ucidă pe procurorul incomod, pe politicianul rebel, pe „prostul” care şi-a dat drumul la gură… Se joacă mereu cu propria imaginaţie, încercând să surprindă realităţi pe care să le aducă apoi ca material epic în romanele sale. Îşi culege personajele din jur, reușind, prin puterea închipuirii, să le descopere poveştile vieţii. Cu cât imaginaţia lui e mai aproape de realitate, cu atât mai mult ei ajung personaje credibile, iar povestea scrisă promite să aibă succes. Dinainte de amiază, de când a venit să-și petreacă weekendul la Arenella, se amuză întruna imaginându-şi cine sunt, cu ce se ocupă și ce-i macină pe cei care fac plajă ca și el, bucurându-se de sfârşitul cald de septembrie. Dacă tot e în Sicilia, în patria Mafiei, ce-ar fi să scrie un roman poliţist? Cu atât mai mult cu cât e înconjurat de indivizi care-l inspiră, numai buni să devină personaje autentic siciliene. Ar fi un succes!
Privind o femeie uşor fanată, dar care se ţine încă bine, se gândeşte că poate mai nimerit ar fi să scrie o poveste de dragoste despre idila temperamentală a unei doamne divorţate, cucoană înstărită din Milano, care, venind în vacanţă la Syracuza… Sau, uitându-se la tânăra oacheşă – pesemne cameristă într-un hotel din Taormina, acum, la sfârşit de sezon, plecată câteva zile în hoinăreală – care ieşind din destin va fi răpită de un „triton” cu yacht ancorat în marina grande, la sud de Ortigia… Facil! Pentru coafeze.
Nici bătrânelul care stă sub umbrelă supraveghindu-și nepotul ce se joacă în nisip nu pare a fi o poveste. O viață scursă, ca atâtea altele, inutil. Bani strânși cu țârâita și acum tocați cu grijă, pe lângă pensia de poștaș. Da, sigur trebuie să fi fost poștaș! Argumente concrete nu are, doar instinctul de povestitor ce scormonește în viețile oamenilor îi spune asta. În minte îi vine refrenul cântecului lui Leonard Cohen – In my secret life. De ce trebuie neapărat ca bătrânii să fi avut o viață secretă? Nu trebuie! Nici nu contează, imaginația lui e mai precisă decât o documentare în toată regula. Bătrânelul și nepotul său nu-i pot oferi tensiunea unei povești de succes. Să duci o viață întreagă scrisori, cărând povara tolbei care nu se mai golește, ce mare aventură poate fi? Și, totuși, ceva e straniu… Poate că i se năzare. Ce să ascundă un poștaș dintr-un mic orășel sicilian? Ba nu, a fost poștaș în Palermo, acum e sigur de asta. Sigur a locuit într-una dintre clădirile murdare ce dau în Piazza Vucciria. Oriunde ar fi, un poștaș e o poveste fără poveste. Și dacă nu?…
Aiureli! Iubeşte succesul, dar este un scriitor care se respectă. Mai degrabă îl incită ideea de a demonstra că poate scrie orice gen literar. Măiestria lui vine din felul în care îşi alege eroii, din divinaţia pe care o realizează atunci când, imaginându-şi, de fapt reconstituie adevărata biografie a necunoscuţilor care-i vor ajunge personaje. Şi presa literară cea mai cârtitoare, babele alea scârboase de la Gazetta Critica, până şi ele au recunoscut că are o scriitură impecabilă, că poveştile lui sunt mai degrabă docu-fiction decât ficţiuni pure. Vax! El nu amestecă documentul cu ficțiunea. El reconstituie faptul trăit, imaginându-și-l. „Imaginaţia sa are o forţă de a se documenta de parcă ar relata istorii adevărate cu oameni adevăraţi” – măgulitoare aprecierile, doar că, la prima greşeală pe care ar face-o, criticăresele alea l-ar sfâşia fără milă, ştergând cu buretele tot ce a făcut bine până atunci. De aceea nu-şi permite să abordeze genuri minore, cu toate că în literatură nu există cu adevărat genuri minore… Naiba ştie! Toate poveştile sunt tentante, orice personaj care reuşeşte să-l atragă, odată descoperit îl seduce. Tocmai aici e problema. Imaginează atâtea poveşti, învie atâtea personaje, intersectându-le destinele, încât, atunci când povestea s-a desăvârşit în capul lui, nu mai vede rostul pentru care s-o şi aştearnă pe hârtie. Oboseală inutilă. Lumile reinventate de el trăiesc în mintea sa bine-merci, nu mai au nevoie şi de alte minţi să le retrăiască. Şi totuşi…
El, Luigi Carandino, e unul dintre puţinii romancieri care trăieşte din scris şi de aceea, din când în când, trebuie să mai coboare pe hârtie câteva dintre poveştile care-i umplu capul. Nu e mereu sigur de alegerile făcute. Oare asta să fie o poveste mai bună decât alta? Sau cealaltă ar fi avut mai multă priză la cititori? Are de unde alege. Paradoxal, să alegi e lucrul cel mai greu. Indecizia face ca multe din poveşti să ajungă nişte avortoni toxici care, putrezind în interior, trebuie oricum lepădaţi. Paginile nescrise și cuvintele chinuite sunt bune de aruncat, de ars. De ceva vreme scrie direct pe laptop, reuşind să deprindă o inexplicabilă uşurinţă în a tasta rapid, aşa cum nu a avut niciodată pe timpul maşinilor de scris. Simplu: delete, cu o singura tastare… Dar pentru memorie o astfel de tastă nu există. Fir-ar să fie!
Sâmbătă
De mult n-a mai văzut atâtea femei atrăgătoare şi despuiate, suficient pentru a nu mai putea ascunde sau truca realitatea. Cine spune că italiencele nu sunt frumoase e un fraier! Degajă atâta senzualitate, atât temperament, îl au pe „vino-ncoace”, fără discuţie! Bruneta cu slip albastru-deschis e beton! Priveşte pieziş, din când în când aruncă o ocheadă pe fugă pentru a cerceta lumea din jur, în special dacă bărbaţii i-au observat frumuseţea, şi dacă da, le evaluează reacţiile. A ieşit recent, cu siguranţă, dintr-o relaţie confortabilă, căreia îi simte deja lipsa, în special financiar. Îi este, totuşi, frică să se hazardeze într-una nouă, să nu se procopsească cu vreun mitocan sau cu vreun sărăntoc. „Fostul” era un tip comod, darnic, drăgălaş, dar prea puţin dornic de sex, aşa cum i-ar fi plăcut ei. N-a fost un impediment, pentru că îşi facea completarea cu tineri de vârsta ei. Acum ar prefera un tip mai futăcios, dar nu în detrimentul dărniciei. Doar că la ăştia mai temperamentali există riscul să fie beţivi sau violenţi. Brute care-ţi iau şi puţinul pe care-l mai ai… Din apă iese o tânără cu părul lung şi cârlionţat, cu ţâţele adunate cu greu în sutienul cu modele africane, arăbeşti, ceva foarte colorat. Ce tupeu are! Priveşte deopotrivă bărbaţii şi femeile din jur, mândră de corpul ei, cu care-i umileşte pe toţi. Şi are şi cu ce. Pielea-i străluceşte ca şi picăturile de apă care-i alunecă languros şiroaie. Carnea e tare, muşchii zvâcnesc senzual. În jurul ei corpuri zbârcite, trupuri deformate, burţi, piei căzute. Ce contrast uluitor! Până şi pe puştiul care se bălăceşte la mal îl priveşte obraznic, făcându-l să-şi scape din mână vizorul şi tubul de snorkeling, iar în colţurile gurii să-i apără o spumă albă, rimând perfect cu faţa tâmpă în care a încremenit privind-o. Se ştie dorită şi asta o excită suficient. Sigur e frigidă sau poate chiar lesbiană. Pesemne că trăieşte la Roma și lucrează într-o redacţie… Faptul ca vede atâtea femei sexoase în jur să fie un semn că trebuie, totuşi, să scrie un roman de dragoste?… Rahat! Sau doar efectul faptului că l-a bătut soarele-n cap?
*
A mâncat de prânz la o cârciumioară de pe plajă, unde a și zăbovit apoi la o ceașcă de cafea și un fresh de grapefruit, cât să se mai domolească vipia. Mâncare bună, dar nu ca cea din seara trecută. A fost la un mic restaurat în golf, pe malul opus Ortigiei. Fructe de mare, pește și vin sicilian. Tot acolo va merge și la cină, doar că o să aleagă altă crâșmă dintre cele înșirate pe via La Maddalena. Ce frumoasă e solitudinea scriitorului! El nu mai are nevoie de nimic altceva decât de poveștile din mintea lui. De personajele care-l umplu de viață. De prisos devin prietenii și iubitele. Poate o relație ușoară cu un corp perfect și bronzat nu ar fi refuzat, dar asta l-ar fi scos din ale lui, ar fi trebuit să-i dedice un pic de atenție, în detrimentul plăcerii de a sta cu sine însuși. Ar fi pierdut o groază de timp cu banalitățile seducției, cu discuțiile idioate care umplu golurile dintre oameni. Tăcerile le iubește mai mult. Și conversația interioară nesfârșită. Dar și un pic de sex parcă n-ar fi stricat. S-a cam încins de la soarele Mediteranei și a trecut ceva vreme de când a suportat ultima femeie, ca să se mai detensioneze. Nu dă pe-afară – vorba lui Gianni, un campion în ale sexului, o brută simpatică, un tip cu care îi place să stea uneori, poate și pentru faptul că amicul e un magnet pentru femei și așa se mai lipește și el de câte o piesă bună. Oricum, peste o zi va fi acasă, la Roma, și dacă i se menține cheful o s- sune pe Laura și o s-o cheme să facă sex sălbatic. Sex și atât, că e de-ajuns. La el acasă, în mica garsonieră din cartierul Laurentis, printre cărți și discuri vechi din vinil, se simte în siguranță și în ce privește sexul. Acolo poate să nici nu i se scoale ca lumea și tot nu se sfârșește lumea. În schimb, într-un hotel sau oriunde în altă parte, are mereu senzația că o să rateze, că n-o să i se scoale și că toată lumea va afla. Și atunci, mai bine nu! Are atâtea femei în cap, încât oricând poată să refacă scene de sex sălbatic. În plus, poate să și inventeze variante inedite, care nu s-au petrecut în realitate. Așa i se scoală mereu și, chiar dacă nu e foarte tare, nici nu contează. E atât de aproape de orgasm, încât parcă l-ar avea. Tot la fel e și cu adevărul, mereu ești aproape, dar nu-l atingi. Iar dacă nu te oprești la timp și vrei să trăiești adevărul… O labă! Tristă.
Drumul înapoi spre locul unde face plajă a fost plin de biografii. Povești de viață treceau pe lângă el sau le privea expuse la soare ori scăldându-se în valuri. Doamne, câtă energie vitală! Câte întâmplări, câte pasiuni și dorințe! Câtă suferință! Câte taine!
Și-a potrivit prosopul ca să stea în direcția soarelui ce coborâse puțin din înaltul cerului, un înalt oricum mai de început de toamnă. Dar încă prea fierbinte pentru gustul lui. S-a întins, acoperindu-și fruntea și ochii cu pălăria de paie cumpărată de dimineață, în drum spre plajă, de la taraba din parcarea de pe faleză. Razele puternice sunt domolite de împletitura fină, iar lumina care-i inundă fața e blândă și galbenă. Doar prin partea lăsată special neetanșă pentru a respira în voie, ce mai vede lumea: un colț de plajă, câteva picioare, o bucată de umbrelă, lopețele și găletușe…
Și profilul bătrânelului ce privește încremenit marea. Ochii îi sunt albaștri, privirea apoasă și rece. Doar negrul pupilei e o cale spre întunericul dinăuntru. Masca jovială a bunicului fericit să-și petreacă vacanța alături de nepotul dăruit de fiica lui iubită, femeie trecută acum de patruzeci de ani, măritată cu un onest funcționar la stat, fără vicii și patriot, ascunde un altcineva cu totul diferit. Lumea l-a cunoscut ca pe un poștaș conștiincios ce a cărat patruzeci și trei de ani scrisori și telegrame la ușile tuturor. Le-a vorbit frumos, a fost răbdător cu toanele lor. I-a sfătuit de una, de alta, le-a ascultat necazurile și i-a mângâiat cu o vorbă blândă. A fost un om-model. În ziua pensionării, pe lângă tradiționalul baston, colegii i-au dăruit un ceas cu baterie ca să nu-și mai bată capul să țină minte când trebuie să-l întoarcă. Unii dintre vecinii din cartier i-au bătut la ușă și i-au dăruit câte un mic cadou, mulțumindu-i pentru anii în care, cu fidelitate, le-a adus veștile bune cu zâmbetul pe buze iar pe cele rele cu un cuvânt de alinare. Nimeni nu și-a închipuit vreodată că el era unul și același om cu cel mai căutat Capo di Mafia din Sicilia. Nimeni nu și-a imaginat că meseria de poștaș a fost cea mai bună acoperire pentru a umbla oriunde, pentru a intra în case ce ascundeau membri ai rețelei și a lăsa ordinele în cel mai ingenios mod, sub forma unor cărți poștale. Capo di Mafia avea un nume, dar nu și un chip! Curând avea să ajungă o legendă, tocmai pentru că nimeni nu putea să spună cine este cu adevărat. Și cine nu există este și nevinovat. I se puneau în cârcă chiar și crime pe care nu le ordonase, toate ororile Siciliei și ale întregii Italii aveau să i se impute. De câte ori se mai comitea câte un festival al sângelui, el era considerat responsabil. Unele acțiuni ale Sindicatului crimei din America aveau să i se impute, era suspectat că ar conduce Ordinul Fiilor Italiei, de aici și interesul CIA pentru enigmaticul Don Lupitto, dar fără vreun rezultat. Renumele său creștea fără a deveni și odios. Cei mai mulți italieni îl simpatizau, mai ales atunci când era găsit cadavrul vrunui ministru corupt sau al unui judecător curat pe mâini și murdar la suflet. Fascinația Meduzei era sporită de fascinația pentru capul ei. Lui i-a fost atribuit ordinul de asasinare, în iulie 1979, a șefului poliției din Palermo, Giorgio Boris Giuliano, de către bestia Leoluca Bagarella, cel despre care se zice că are pe conștiință peste trei sute de victime. Și „măcelarul sălbatic cu charismă și calități incontestabile de lider” – cum l-a caracterizat presa pe Giovanni „Il Porco” Brusca, asasinul lui Giovanni Falcone, se vorbește că ar fi comis multe din sutele de crime tot din același ordin. Don Lupitto a fost și rămâne omul cel mai căutat de poliție, de serviciile secrete, de toată planeta. Doar două persoane se pare că i-au cunoscut adevărata identitate: un cofetar din Palermo, de pe via Vittorio Emanuele – Andreas Totti, și un doctor cardiolog, Paolo Modestini din Roma, medic care avea în special pacienți sicilieni, pentru simplul motiv că și el era din insulă, din Catania. Cofetarul s-a lăudat într-un conflict cu o bandă de magrebieni, care-i cerea taxă de protecție, că el este nașul fiicei lui Don Lupitto, iar cardiologul, în timpul anchetei pentru trafic de viagra de contrabandă – era furnizorul unor celebri politicieni și bancheri romani – l-a amenințat pe procuror că, dacă mai continuă investigația, Don Lupitto o să-l suprime. Cofetarul și cardiologul au fost găsiți morți, cu limbile tăiate și lipite pe frunte, fiecare imediat a doua zi după ce a făcut respectivele declarații. Mafia e un mod de a trăi, dar și un mod de a muri. Nici un anchetator nu a sesizat că fiica poștașului era clientă fidelă a magazinului de dulciuri din via Vittorio Emanuele. Tot așa cum nimeni n-a văzut că printre pacienții sicilieni vechi de peste treizeci de ani se număra și poștașul cardiac ce locuia în Plazza Vucciria, ce trebuia să vină astfel măcar de două ori pe an la Roma pentru consultații. De fapt, venea mult mai des, ori de câte ori afacerile necunoscutului Capo di Tutti Capi, pe care lumea îl numea Don Lupitto, îl cereau prezent în capitală, acolo unde îl aștepta Consigliere Modestini, celebrul cardiolog, mereu gata să-i îndeplinească ordinele. Inima – ce bună acoperire pentru inimi ce trebuia să înceteze să mai bată. Pentru bani ce trebuiau să intre în buzunarele Onoratei Societăți. Rețeaua de distribuitori pentru produsele de cofetărie Totti, celebre în toată Sicilia, alături de rețeaua de distribuție poștală pe care anonimul poștaș o întreținea singur, a fost osatura sistemului de comunicare al Cosei Nostra pe care Don Lupitto a folosit-o ani întregi fără ca nimeni să bănuiască ceva. Apoi, când s-a extins, unii dintre pacienții și lucrătorii „Clinicii Paolo Modestini” au creat sistemul nervos al Mafiei care era cucerită, familie cu familie, de imaterialul Don Lupitto. Chiar și pentru membrii ce-i mai impotanți ai Onoratei Societăți, Don Lupitto a rămas un personaj necunoscut. Circulau tot felul de legende despre felul în care enigmaticul Capo Di Tutti Capi se deghiza, despre numeroasele sale operații estetice și despre sosiile pe care le folosea. În repetate rânduri, ziarele au titrat pe prima pagină că Don Lupitto a fost arestat și astfel i s-a aflat adevărata identitate, ori că a fost omorât într-o încăierare dintre bande rivale sau împușcat de poliție. De fiecare dată știrea se dovedea falsă, cel presupus a fi mult căutatul mafiot era de fapt un Capo Bastone sau un Capo Crimini ori doar un mărunt Capodecina. Don Lupitto supraviețuia mereu, fără a fi un viețuitor ca toți ceilalți. Se spune despre el că avea un simț al anticipației ieșit din comun. Cuvintele doctorului Totti au rămas celebre: „Don Lupito îți citește gîndurile și când nu gândești”. Știrea retragerii din activitate a lui Don Lupitto a făcut vâlvă vreme de o săptămână. Dar nimeni nu crede că Don Lupitto a trecut pe poziția onorifică de Capo Di Capi Re, toată lumea îl consideră în continuare Capo Di Tutti Capi. Procurorul general al Italiei a făcut o declarație ilară: „Nu cumva omul căruia i se spune Don Lupitto a murit și, după ce vor trece douăzeci de ani de la plecarea lui în iad, lumea tot pe el o să-l creadă conducătorul Mafiei?!”. A doua zi, a primit o carte poștală pe care scria „Quannu s’asciucanu i balati dà Vucciria” și era semnată „Don Lupitto”. Toată lumea a apreciat gluma, interpretând expresia siciliană „Când străzile Vucciriei vor rămâne pustii” ca un răspuns șugubăț dat procurorului-șef, cu sensul că trebuie să aibă răbdare până la Sfântul Așteaptă ca Don Lupitto să dea ortul popii. Nici atunci n-a făcut nimeni legătura cu poștașul ce locuia în Piazza Vucciria…
Luigi ridică un pic borul pălăriei să-l vadă mai bine pe bătrânel. A ațipit. Capul i-a căzut cu bărbia în pieptul acoperit cu păr alb. Oare chiar a ațipit? De la el te poți aștepta la orice disimulare. Cine e, de fapt, omul ăsta? De unde vine?… Pielea tuciurie pe cap și pe mâini, pe părțile expuse la soare și ușor rozalie, cu pete maronii pe restul trupului… Mâinile puternice… Nu e gras și nici puhav… Aproape chel, firele albe sunt, în schimb, groase și ușor ondulate… Luigi se uită la nepot și surâde. Așa trebuie să fi arătat bătrânul poștaș acum șaptezeci de ani. Un băiețel tăcut, preocupat să se joace în nisipul umed… În cenușa caldă a Etnei… În satul Linguaglossa! Rudele din satul lui și din Piedimonte Etneo i-au fost prima Famiglie. Apoi, cu cei din Fiumefreddo di Sicilia, au format o cosche, prima grupare mafiotă la care a luat parte. La șaptesprezece ani ajunsese Sgarrista sau Soldato, cum spun cei din nordul insulei. Atunci a înțeles că maffiot înseamnă să fii sărac lipit pământului, plin însă de îndrăzneală și siguranță de sine, și nu vrăjitoria care alungă piaza rea. La scurt timp, toată lumea avea să-l creadă mort…
Luigi simte că ceva s-a schimbat. Soarele a coborât ușor pe cer și-l arde mai mult pe partea dreaptă. Fără a se ridica, se rotește trăgând și prosopul de sub el până ce simte că razele îl încing din nou uniform. Verifică dacă și-a stricat unghiul de observație asupra bătrânelului. Nicidecum. Îl vede chiar mai bine pe sub pălăria de paie. Supraveghindu-și nepotul, poștașul pensionar stă în scaunul de campanie, sub umbrelă, și scrie ceva sprijinit pe genunchi. După câteva clipe, ridică o bucată de hârtie, mai degrabă una de carton, privind-o pe ambele fețe. Este o carte poștală, evident. Ce desuet! Cine mai scrie, cine mai trimite cărți poștale în zilele noastre? Faci fotografii, le expediezi prin email sau le postezi pe Facebook, dar să pierzi timpul cumpărând cartoane ilustrate pe dosul cărora să scrii „Salutări de la mare, de sub soarele Siciliei” e de-a dreptul o inepție. Luigi își închipuie cum peste câteva zile un poștaș în pragul pensionării îi va introduce în cutia de scrisori de acasă o carte poștală ilustrată. Murmură: „Aiurea! De unde să-mi știe el adresa?!” Îl privește pe bâtrân cum caligrafiază cu grijă. Mai e puțin și dispare și meseria de poștaș. Și lumea va fi mai bună?… Dar cum și-a început tânărul țăran din Linguaglossa cariera de mafiot? Cum a pornit să cucerească lumea?…
Pe Maria a întâlnit-o la câteva luni după ce a fost numit Sgarrista în clanul condus de Giuseppe Barone. Nu împlinise încă optsprezece ani. Maria era din Augusta, dar, fiindcă învățase engleza, lucra la Oficiul poștal din Syracusa unde se ocupa de problemele sodaților americani care rămăseseră în insulă și după debarcarea aliaților din iulie 1943. Inima i s-a aprins de cum a văzut-o la sărbătoarea Sant’Agata, în fața catedralei din Catania. Era la începutul lui februarie, lumea ieșise pe străzi să-și cinstească martira creștină. Maria venise împreună cu câteva prietene, iar tânărul Sgarrista coborâse de pe versantul de răsărit al Etnei împreună cu câțiva tovarăși de aceeași vârstă. Când au făcut cunoștință și a aflat că lucrează la poștă pentru americani, băieților li s-a aprins sângele de furie. Prea mulți invadatori care nu conteneau să le calce pământul. Nu le era de ajuns guvernul de la Roma?! Dar, când Maria i-a zâmbit și i-a spus nevinovată că ea doar le dă scrisori venite de la familiile lor, tensiunea s-a risipit. De atunci s-au văzut aproape săptămânal, cel mai adesea în Augusta, acolo unde Maria se întorcea acasă în fiecare sâmbătă după-amiaza. Apoi au simțit nevoia să fugă de lume și au început să coboare mereu mai spre sud, spre Ortigia, apoi în Plemmirio, la Punta Milocca, până ce au descoperit plaja pustie de la Arenella de care s-au îndrăgostit. Făceau zeci de kilometri în cabinele sau benele camioanelor ce cărau marfă de la Syracusa la Avaola sau Noto. Apoi încă vreo câțiva pe jos, de la șosea la plajă, dar odată ajunși pe nisipul fierbinte lumea era a lor. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui, dar și din a ei, cu siguranță. La sfârșitul lui septembrie a aflat că trupul Mariei a fost găsit înecat în zona Capo Ognina, la doi-trei kilometri de locul lor obișnuit de întâlnire. Nu știe cum a ajuns la Arenella, mintea îi frigea. A întrebat ca disperatul în dreapta și-n stânga, dar lumea tăcea. La început i s-a spus că Maria a fost violată de niște soldați americani, după care ea și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în marea învolburată. Apoi, cineva i-a șoptit adevărul: fusese într-adevăr violată, dar de o patrulă de carabinieri care o găsiseră singură pe plajă. A doua zi, pe plaja Arenella au fost găsiți trei carabinieri legați fedeleș unul de celălat. Doi erau morți și aveau îndesate în gură penisurile tăiate. Cel din mijloc, lăsat în viață, a mărturisit că toți trei patrulau în zonă, când au zărit-o pe Maria coborând dintr-un camion ce venea dinspre Syracusa. Au recunoscut-o, o mai văzuseră când venea să se întâlnească cu tânărul cu față de țăran, care nu era de prin locurile alea. Mai auziseră despre ea că umblă și cu soldați americani. Au urmărit-o până pe plajă și acolo au abordat-o. Au siluit-o pe rând primii doi, iar cel de-al treilea, povestitorul, nu a reușit să se atingă de ea, pentru că fata plângea încontinuu. Lăsată pentru o clipă din strânsoare, Maria a fugit și s-a aruncat în valuri. Martorul rămas în viață a spus că el a încercat să o scoată din marea ce parcă turbase în ziua aia, dar că ceilalți doi camarazi l-au împiedicat. Tot el a mai povestit cum au fost prinși pe rând, a doua zi, el și ceilalți doi carabinieri, de către iubitul fetei. Cum i-a chinuit până au mărturisit fiecare tot ce a făcut și cum i-a omorât pe ceilalți doi, iar pe el l-a lăsat în viață, punându-l să jure că va spune tuturor adevărul. Ancheta s-a finalizat doar cu identificarea ucigașului celor doi carabinieri, care ulterior a și fost condamnat la moarte în contumacie. Pentru violul comis, nimeni nu au pățit nimic. Depoziția martorului, a supraviețuitorului, nu a fost luată în considerare, deoarece a fost declarat nebun. Acesta a fost apoi închis într-un ospiciu de la periferia Messinei. Când s-a întors acasă, în satul lui, Cassibile, după aproape doi ani de casă de nebuni, a început să primească, în fiecare 25 ale lunii septembrie, câte o sumă de bani din care el și toată familia lui trăiau tot restul anului. Nimeni nu a știut vreodată cine era necunoscutul care-și făcea milostenie cu smintitul. Asta a făcut ca rudele să se îngrijească de soarta lui până ce, spre regretul tuturor, nebunul s-a spânzurat de măslinul din fața casei, într-o dimineață de 25 septembrie. La câteva ore venea pentru ultima oară și suma de bani pe care rudele și-au împărțit-o, îngropându-l în fugă a doua zi la marginea satului.
Luigi are senzația că fața bătrânului s-a întunecat, ca în copilărie când fugea pe pantele abrupte ale Etnei să vadă cum țâșnește focul din adâncuri. Pământul se cutremura și aerul era greu de cenușa vulcanică, scuipată cu furie. Părinții strigau în urma lui să vină la adăpost, dar el continua să alerge țipând de bucurie. Fața i se impregna cu funingine făcându-i ochii să pară imenși prin albul lor. Și acum i se vedea albul globilor oculari parcă ieșiți din orbite. Privirea îi e ațintită în larg, tot trupul îi e țeapăn de încordare. Iar cenușa de pe față este doar umbra lăsată de soarele ascuns sub un nor solitar…
L-au căutat luni în șir. Nimeni nu-l văzuse, nimeni nu știa nimic despre el. Carabinierii erau furioși. Rudele și prietenii au fost bătuți crunt. Apoi, lumea a uitat. A uitat și că a existat cândva. A uitat și numele lui. Tânărul sgarrista a stat ascuns la un văr ce locuia în Catania. Împreună cu acesta și cu un prieten de-al lui, tot un patriot, pe deasupra unul care-și luase și bacalaureatul, au fugit într-o noapte spre Messina. Acolo, au zăbovit vreo săptămână și, într-o seară, certându-se pe ce cale să apuce, s-au despărțit. Tânărul studios a trecut strâmtoarea în Calabria și avea să ajungă după câteva luni la Roma, unde va urma cursurile universitare. Fugarul, împreună cu vărul lui, au luat-o spre nord și, după câteva săptămâni, s-au aciuat în portul Palermo. Vărul și-a găsit de lucru ca ucenic la un negustor celebru pe vremea aceea pentru înghețata pe care o făcea din fructe exotice și, după numai un an, s-a însurat cu fiica patronului. Prin căsătorie a luat numele soției și de atunci a început să prepare dulciurile Totti, pentru care a devenit cunoscut în toată Sicilia. Fugarul și-a găsit o slujbă la Poștă, la căratul sacilor și al coletelor și, fiindcă s-a dovedit conștiincios, a fost repede avansat factor poștal, refuzând apoi, în nenumărate rânduri, funcția de diriginte de poștă, spre nedumerirea tuturor. La câțiva ani a primit o telegramă de la prietenul studios ajuns doctor, specialist în cardiologie, la Spitalul Municipal din Roma.
Luigi zâmbește. Își dă pălăria de pe față, căci soarele a coborât pieziș. Un vânticel răcoros zbârlește pielea turiștilor. Se ridică pe-o parte și petrece cu privirea un cuplu simpatic: un bunic ostenit de vremuri își duce de mână nepoțelul spre casă, după o zi toridă petrecută împreună pe plaja Arenella. Puștiul merge cu capul întors înapoi, parcă s-ar ști privit. Luigi își amintește de anii copilăriei, când, împreună cu tovarășii din cartier, se juca de-a mafioții și carabinierii. Lui i-a plăcut mereu să fie în tabăra „mafioților”, i se părea mai tare așa. S-a înduioșat. Acum ar putea chiar să și rostească numele poștașului pensionar…
Duminică
Luigi Carandino nu iubește apa, dar căldura l-a copleșit. De când se știe i-a fost frică de apă, de aceea a luat numeroase lecții de înot. Acum se poate mândri că înoată bine. Nu i se mai pun nici cârcei, așa cum pățea în adolescență. Tot în perioada aia, dacă stătea mai mult în apă, la un moment dat îl apuca panica. Avea senzația stranie că un animal marin îl pândea în adâncuri, pregătindu-se să-l tragă de picioare la fund. Era poate reflexul dat de coșmarul ce îl bântuiese ani la rând în copilărie și care l-a urmărit până când părinții l-au dus la un psihanalist care, după multe terapii, i-a scos din cap visul obsesiv.
Se ridică în picioare și privi cu ochii mijiți apa mării care strălucea în soarele ce dogorea la amiază. Dacă ar fi fost un tip înțelept, ar fi plecat cu o jumătate de oră înainte și senzația că fierbe pe dinăuntru nu s-ar fi instalat. Acum ar fi fost în drum spre aeroportul din Catania, în autobuzul cu aer condiționat. Și, chiar dacă era nerăbdător să se apuce cât mai curând de scris, n-a rezistat tentației să-și mai închipuie noi detalii despre viața ascunsă a poștașului. Poate nici tentației de a mai face o ultimă baie în valurile Mediteranei. În drum spre apă, trage cu ochiul către bătrânelul care stă sub umbrelă. Cine să-și închipuie că sub masca asta stă ascuns cel mai căutat capo di mafia din ultimii treizeci de ani, ilustrul descendent al Famigliei Lupitto, plecat de sub craterul Etnei să cucerească Sicilia și apoi Italia?! America?! Despre el se vorbește ca despre un mit, unii spun că nici nu există cu adevărat, că e doar o legendă. Dar el, Luigi Carandino, știe! I-a reconstituit aproape întreaga existență. Don Lupitto există, o poate demonstra! Îl vede cu ochii lui, ascuns sub masca perfectă a unui bătrân cuminte și anost ce formează un număr de telefon, ștergându-și cu antebrațul stâng fruntea plină de broboane. Pare un pensionar autentic, un om bun și blând, un bunic iubitor. Vorbește încet la telefon, chipul îi e senin. Câte crime o avea pe conștiință? Închide telefonul și-și șterge din nou fruntea. Câtă teroare o fi împărțit lumii, câtă durere? Își șterge și tâmplele și pare mai liniștit când închide telefonul. E al naibii de cald chiar și sub umbrelă. Ce personaj!
Pășește și simte răcoarea urcându-i încet-încet dispre tălpi spre șolduri. Ce-o fi avut de vorbit bătrânelul și cu cine? Ce ordin o fi dat? Poștașii nu dau ordine. Întoarce din nou capul și-l surprinde pe bătrân cu privirea fixă și are senzația că pe el îl privea, iar asta îi provocă un fior mai rece decât apa răcoroasă care-i ajunsese până la piept. Poate că și bătrânelul își închipuie despre mine. Ce nebunie! Se lasă cu toată greutatea corpului să se scufunde până apa îi trece de creștet. Să-și fi dat seama că sunt scriitor și că imaginația mea i-a reconstruit biografia? Am luat-o razna! Înoată câțiva metri. Ce plăcut e în apă!
Picioarele nu mai ating fundul mării. Se întoarce pe spate și face pluta privind cerul în orizont. Vede plaja, faleza, parcarea de deasupra și o sclipire de lumină ce se reflectă în casca pe care un motociclist o lasă pe șa. Rămâne cu ochii pe silueta motociclistului care, după ce s-a dezbrăcat la slip, coboară scările falezei. Întinde pe nisip un prosop cu un desen pe care nu reușește să-l deslușească, după care face câteva exerciții de încălzire, precum orice înotător profesionist înainte de a intra în apă.
Luigi ridică privirile spre înaltul cerului și, perfect relaxat, se gândește la romanul pe care-l va scrie, la personajele care s-au conturat perfect acum în capul lui. Îl va introduce în roman și pe motociclist, trebuie să facă din el un personaj important, simte lucrul ăsta. Închide ochii și tot trupul îi este cuprins de bucuria pe care o va avea curând când se va apuca de lucru la cel mai tare roman despre Mafie, despre cel mai misterios Capo di Tutti Capi din toate timpurile. Bucuria de a pluti fără efort pe apă îi este dublată de plăcerea ideii că va ajunge celebru. În fața celebrității și gândul morții pălește. Va sfârși, naiba știe cum, de bătrânețe, într-un accident, doar înecat sigur nu, dar va sfârși în triumf!
*
E bine să cunoşti ce omori… Doar că de data asta nu a avut timp să înfiripe o relaţie şi de aceea nu a devenit nici amantul soţiei şi amicul familiei, nici prietenul tomnatic al fiicei, nici partenerul de pescuit şi nici măcar iubitul, pentru că Luigi nu este homosexual, statut ciudat pentru un artist în vremurile astea. Luigi este doar un scriitor aiurit şi mediocru, iar asta îl contrariază. Ce motiv să aibă Mafia să ucidă un romancier mai tot timpul cu capul în nori şi care n-are nevoie de prieteni?! De ce să fie un scriitor nebăgat de nimeni în seamă victima de care va trebuie să se ocupe?… Dar asta nu e treaba lui. În meseria lui astfel de întrebări nu se pun, iar, dacă se pun, sunt pur și simplu idioate. Își rotește brațele încălzindu-și mușchii. Trage aer în piept ritmic umplându-și plămânii pentru clipele cât va sta scufundat.
Cu regretul de a nu-l fi cunoscut, nu-i rămâne decât să ajungă personaj în viitorul roman pe care Luigi nu-l va mai scrie vreodată.
Print