Acum câţiva ani, Teatrul Act anunţa un program dedicat basmului românesc, care să fie readus în atenţia publicului sau chiar resuscitat dintr-un fond pasiv al culturii prin adaptări scenice. Prima dintre acestea s-a făcut la jumătatea anului 2011 şi s-a concretizat în „Absolut!”, spectacol de excelenţă (un cuvânt abuzat, al cărui sens rămâne însă cât de poate de potrivit aici) actoricească, datorat lui Marcel Iureş şi regizorului Alexandru Dabija, un obişnuit al micului teatru de pe Calea Victoriei. Cei dornici de joacă se pot bucura de povestea lui Ivan Turbincă aşa cum poate nici nu şi-ar fi imaginat-o, într-un recital de un umor nebun, care pune în lumină bogăţia şi frumuseţea nestinsă a basmului semnat de Ion Creangă, cu toată desuetudinea care-l învăluie.
Un alt basm, „Capra cu trei iezi” a fost scos dintre copertele unei cărţi al cărei farmec rămâne azi din ce în ce mai ascuns şi montat în rama unui „experiment gastronomic”, un experiment scos la rampă săptămâna trecută, după ce acelaşi Alexandru Dabija şi-a considerat misiunea de regizor încheiată. Dacă în prima dintre aceste montări, umorul, bonomia, jovialitatea şi des invocata artă de a povesti, înrădăcinată chiar în natura omului, se întâlneau fericit pe scenă şi vreme de un ceas chiar hipnotozau spectatorul — şi nu cu povestea, ci cu povestitul, desigur —, în cazul celei de-a doua artiştii par să fi căzut de acord asupra formulei constând în exerciţii de actorii. Spun asta pentru că din ora şi jumătatea petrecută la Teatru săptămâna trecută a lipsit spectacolul, în toate sensurile cuvântului, înlocuit fiind de un performance.
Căutând în structura psihologiei abisale, la care a făcut trimitere regizorul în scurta prezentare a demersului său, cruzimea fiinţei umane, artiştii au pus în scenă o exemplificare într-un exerciţiu de interpretare şi deopotrivă într-o demonstraţie care poate servi mai degrabă drept studiu antropologic. Răzbunarea iubitoarei şi harnicei capre căreia lupul cel rău i-a devorat doi din cei trei iezi cucuieţi este, de fapt, principala preocupare a regizorului. De o falsă complexitate, în fapte de o simplitate dezarmantă, care nu are nevoie de explicaţii, mecanismul cruzimii e pus sub lupă într-un performance în care nu găsim nimic din umorul, jovialitatea sau bonomia din „Absolut!”.
Lumina cade, strident, pe cruzimea răzbunării, pe potenţialul vindecător al acesteia şi pe moralitatea ei strâmbă. Însă, pentru că tensiunea şi gradaţia au fost eliminate din jos şi prin rostirea „albă” în cazul tuturor personajelor, impactul emoţional şi, dacă vreţi, intelectual al ideii ce se doreşte explicitată pe scenă este anulat. Iar spectatorul pleacă acasă nu pe gânduri, ci nedumerit pentru că nu primeşte povestea în niciun fel, ci doar o demonstraţie opacă despre cruzimea primitivă. Pe de altă parte, cert este că, din punct de vedere al interpretării, „Capra cu trei iezi” este un experiment reuşit, Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Dobrovici şi Mihai Calotă achitându-se cu asupra de măsură de partiturile infuzate cu un realism care ne proiectează în lumea „reală”, ducând basmul în alt plan decât cel în care se află prin tradiţie.
Revenind la proiectul din care fac parte aceste două experimente regizate de Alexandru Dabija şi recapitulând, trebuie să spunem că avem, până acum, un spectacol de poveste (şi la propriu, şi la figurat), realizat cu mijloacele cinstite ale artistului de azi care ajunge singur, fără niciun ajutor, la inima şi la creierul spectatorului, şi un exerciţiu — solicitant şi onorat — de interpretare care nu mai e interesat de arta de a povesti, ci de arta de a demonstra sau de a sugera apăsat, cum vreţi să-i spuneţi. Până acum, două „tratamente” scenice diferite aplicate basmului, ceea nu face decât să ne aprindă imaginaţia şi să ne facă să-l aşteptăm curioşi pe al treilea.
Foto Alexandru Iures
Print