Încă din preistorie, numărul patru semnifică solidul, tangibilul, sensibilul. S-a dovedit că acestea au fost şi caracteristicile celei de-a IV-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Nou, desfăşurat în perioada 7 – 15 mai la Arad. Brand local cu puternice ecouri, „lume de poveşti şi viaţă cu vieţi” sau „seismograf al teatrului românesc de astăzi” – sunt definiţiile date manifestării de către Bogdan Costea, managerul instituţiei organizatoare, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din urbe, şi Claudiu Groza, selecţionerul festivalului. Cerbicia lor, dublată de tenacitatea şi perseverenţa unei echipe mici, dar vrednice, au transformat şi anul acesta Aradul de mai într-un spaţiu cultural de tânără elită. Nu mai puţin de treizeci de evenimente teatral-muzicale s-au aglomerat (în sens bun) pe parcursul celor nouă zile festivaliere, într-un adevărat „scan” al teatrului nou, bucurând deopotrivă publicul şi artiştii invitaţi.
Tradiţia a fost respectată şi festivalul s-a deschis cu o producţie a gazdelor: „Vârful aisbergului”, pe un text (în premieră naţională) al dramaturgului spaniol Antonio Tabares (n. 1973, Insulele Canare), în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Faptul în sine a continuat tot felul de liste: pe cea a tinerilor scriitori hispanici montaţi cu succes în România – Esteve Soler, Jordi Galceran, Sergi Belbel (acesta din urmă fiind, de altfel, şi regizorul spectacolului madrilen ce a constituit premiera mondială a piesei lui Tabares, în 2014). Apoi lunga listă personală a producţiilor regizate de Theodor-Cristian Popescu pe texte contemporane, precum şi (deocamdată) scurta listă a spectacolelor arădene bazate pe texte corporatiste, „new-entry” în repertoriul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Coincidenţă sau program, „Vârful aisbergului” urmează (la scurt timp) unei alte premiere pe ţară – „Bull” de Mike Bartlett, în regia lui Bobi Pricop, având un subiect similar: supravieţuirea angajaţilor într-o companie multinaţională. Posibila neîncredere în această mică „inflaţie” este spulberată de însuşi autorul Antonio Tabares – prezent în sală, la premiera piesei sale: Relaţiile interpersonale într-o lume competitivă şi ostilă ne afectează pe toţi. Nu are importanţă dacă lucrăm într-o firmă mai mare sau mai mică. [Sau unde locuim.] Toată lumea cunoaşte situaţii asemănătoare…
Textul porneşte de la o ştire: sinuciderea a trei dintre angajaţii sucursalei unei companii multinaţionale în mai puţin de cinci luni. Pe baza acestei poveşti reale, dramaturgul construieşte o serie de personaje puternice, vii, cu biografii şi destine distincte. De la Centru, din capitală, este trimisă într-o „anchetă internă” Sofia Cuevas. Investigaţiile se concretizează în discuţii cu câţiva angajaţi, aflaţi pe diferite trepte ale organigramei. Rezultatele se dezvăluie rând pe rând. Unele sunt previzibile: cele profesionale. Altele răstoarnă situaţii: cele personale. Problemele de muncă şi de familie au generat relaţii interumane defecte. Proiectul Aisberg e întârziat, procentele au luat-o razna, personalul e redus şi se lucrează până la epuizare. Colosul firmei îi zdrobeşte pe toţi ca o lespede; psihologii desemnaţi să consilieze angajaţii sunt primii care au nevoie de psiholog. Regulile sunt stricte: interzic fumatul şi accesul pe terasa clădirii; ambele sunt încălcate. Între a-şi pierde postul sau viaţa, unii aleg a doua variantă. Scapă cine poate.
În acest context, raportul Sofiei Cuevas pare a se scrie de la sine. Dar… Mereu există câte un „dar”. Spre sfârşit, un zgomot ciudat se aude. Nu, nu este celebrul sunet cehovian al corzii plesnite. Şi totuşi… Ce se întâmplă cu fiecare personaj după ce piesa / spectacolul se va fi terminat? – este întrebarea care nu-l va părăsi pe cititor / spectator mult timp după final.
Excelent construit dramaturgic, cu situaţii şi personaje bine conturate, textul lui Antonio Tabares este foarte alert, accelerat (ca şi ritmul de lucru în corporaţie). Traducerea modernă, frumos curgătoare a Luminiţei Voina-Răuţ îl potenţează. Piesa se citeşte dintr-o suflare. Cu toate acestea, în mod bizar, regizorul Theodor-Cristian Popescu alege o variantă contrară, optând pentru o cu totul altă zonă de interpretare actoricească: una minimalistă. Acţiunea trece în subsidiar, primează atmosfera. Posibila piesă poliţistă devine thriller psihologic. Ritmul se schimbă: este apăsător, chinuitor. Muzicile lui Alex Halka picură obsedant în fundal, ca o tortură. Light designul conceput de Lucian Moga este rece, puternic, ca al lămpilor cu neon în încăperi închise, în care nu pătrunde nicicând lumina naturală. Publicul înconjoară pe cele patru laturi scena, ring pe care actorii îşi vor purta – timp de o oră şi jumătate – personajele, prin „cubiculele” corporatiste. Decorul imaginat de Cosmin Ardeleanu este un labirint transparent, din plexiglas, pigmentat din loc în loc de post-it-uri colorate şi notiţe supradimensionate: veşnicele „reminder-e”. Din acest labirint – remarcabilă metaforă scenografică a captivităţii asumate – scapă cine poate.
Disciplinaţi, actorii urmează indicaţiile de joc mocnit ale regizorului, construind personaje ce par a nu da totul la iveală. În fond, într-o astfel de firmă, atitudinea de „cool & content” trebuie să primeze, indiferent ce se petrece la interior. Şi, cu câteva excepţii, aşa se comportă mai toţi „angajaţii”. În rolul Sofiei Cuevas, actriţa Dorina Darie Peter ascunde frustrările profesionale şi rănile sentimentale ale personajului sub masca unui „bloc de gheaţă”. De altfel, aceasta este şi porecla pe care i-au dat-o colegii din companie. Este slobodă în vorbire, are accente de feminism justificat, caută o dreptate care, poate, încă nu s-a stins de tot, ba îşi permite chiar şi izbucniri nervoase. Dar toate la adăpostul unei măşti. Dacă la interior se află un vulcan sau o tânără hippie (care se apropie acum de 50 de ani) nu poate descoperi nici măcar fostul iubit, Alejandro García (actualmente şef de sindicat). Actorul Bogdan Costea construieşte un personaj uns cu toate alifiile profesionale şi sentimentale, cinic, dar lucid în scopul său de a stopa nebunia care pare să fi cuprins firma. Dacă fosta iubită este un „mijloc”, atunci va fi – machiavelic – scuzat. Eşec, însă. Dragostea a dispărut din ecuaţie: începutul lor de îmbrăţişare este la fel de artificial ca şi pereţii din plexiglas.
Aparent răspunzător de această atmosferă toxică este directorul sucursalei, Carlos Fresno, interpretat după aceeaşi cheie regizorală de către Ioan Peter. Pasionat de cifre şi procente, indiferent ce ar exprima acestea – faze ale proiectului sau număr de sinucideri, Fresno are un umor ciudat. De la numirea lui în funcţie, producţia s-a triplat, sistemul s-a militarizat şi colegii oscilează în a-l caracteriza drept „ticălos” sau „jigodie”. La rândul său, ascunde tot felul de drame familiale, fără a-şi permite vreun moment de destindere. La fel de calmă, aproape abulică, poate sedată este şi secretara Gabriela Benassar, mult legată de unul dintre sinucigaşi. Actriţa Cecilia Donat Lucanu interpretează o tânără terifiată de viaţă, de trecut şi, mai ales, viitor. Într-un acces de curaj şi nebunie, încalcă interdicţia accesului pe terasa clădirii, reprezentată în spectacol prin balconul teatrului. Momentul său – desfăşurat la marginea lojei – dă fiori spectatorilor cu rău de înălţime.
Un acces similar are şi programatorul Jaime Salas, care încearcă a evada din captivitatea labirintului corporatist, escaladând automatul cu dulciuri şi suc. E doar o criză de moment sau nu? Aparent salvat de umor şi luciditate, rezumând cel mai bine politica întreprinderii (fie dai totul, fie ţi-o iei), prezintă, la rându-i, semne clare de suprasolicitare: un râs nervos şi reacţii violente. Tânărul actor Ştefan Statnic iese din ritmul lent impus de regizor, dând viaţă şi energie personajului. În aceeaşi notă i se alătură Călin Stanciu, în rolul ospătarului Carmelo Luis, cald, comunicativ, singurul personaj uman într-o lume de plastic.
Îndrăzneaţa opţiune a regizorului Theodor-Cristian Popescu de a scoate în evidenţă atmosfera letală din piesă, uneori în detrimentul construcţiei dramaturgice, poate juca feste actorilor. Rostirea liniară, stăpânită, chiar printre dinţi a replicilor le face când şi când neinteligibile. În curgerea uniformă a montării, se pierd câteva momente şi praguri excelent gândite de Antonio Tabares. La sfârşitul premierei de la Arad, acesta a mărturisit că până acum nu s-a mai întâlnit cu o astfel de viziune regizorală a piesei sale. Niciodată nu e prea târziu…
Subiectul, situaţiile, personajele şi, mai ales, relaţiile dintre ele fac din „Vârful aisbergului” un spectacol dureros de actual. Care împlineşte, astfel, politica Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, bine echilibrată repertorial şi regizoral. Şi vine să confirme tânăra maturitate a acestei instituţii, pe care o remarcam şi la precedenta ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Nou Arad.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Vârful aisbergului” de Antonio Tabares
(traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ)
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Muzica: Alex Halka
Light design: Lucian Moga
Distribuţia:
Dorina Darie Peter – Sofia Cuevas
Ioan Peter – Carlos Fresno
Cecilia Donat Lucanu – Gabriela Benassar
Ştefan Statnic – Jaime Salas
Bogdan Costea – Alejandro García
Călin Stanciu – Carmelo Luis
Print