Aud, cam cu aceeași frecvență cu care îmi trece pe la urechi povestea referitoare la întârzierile de doar câteva secunde ale trenurilor japoneze, întârziere pentru care conducerea căilor ferate nipone și-ar fi cerut îndatoritoare scuze, legenda privind felul de a fi al criticului de teatru din spațiul anglo-saxon. Care, în conformitate cu fișa postului, nu are nici urmă de relație cu artiștii, vine la spectacole parcă având un fel de cordon sanitar în juru-i, le urmărește cu o figură chiar mai fără reacție decât aceea a lui Buster Keaton, se duce enigmatic acasă și își scrie nemuritor și rece articolul. Care, odată apărut, poate pecetlui soarta unui spectacol. Cădere sau glorie, scoatere de pe afiș instantanee sau un număr infinit de reprezentații.
Nu doar în spațiul românesc, unde s-ar putea lesne zice că, vorba lui Poincaré, tout est pris à la légère, ci și pe alte meridiane lucrurile stau cu totul altfel. Criticul și artiștii dialoghează, se află, vorba regretatului Valentin Silvestru, în relații de complementaritate și contrarietate, se stimează, se detestă. Carevasăzică, se poartă cum nu se poate mai omenește. Cum altminteri s-ar explica oare nenumăratele cărți în care George Banu, de pildă, investighează activitatea și creația unor mari regizori, de la Peter Brook la Thomas Ostermeier, în ale căror laboratoare de creație a avut acces direct? Laboratoare ce nu i-au apărut deloc criticului asemenea unei fortărețe. Sigur, mi s-ar putea replica lesne că George Banu nu scrie cronică curentă. Nici vorbă. O face. A se vedea bibliografia de dată recentă, adică articolele sale, excepționale, superbe, exemplare, despre Richard 3 al lui Andrei Șerban de la „Bulandra” ori despre Livada de vișini, montată la Budapesta de Silviu Purcărete.
Ce am vrut să spun enumerând toate acestea? Că nu cred defel că indiferența, chiar ostilitatea la adresa creatorilor, ridicate la rang de program critic, înseamnă obligatoriu garanții de onestitate. La urma urmei, se presupune că cel care optează pentru profesiunea de critic de teatru și care chiar ajunge să fie, este o persoană destul de puțin influențabilă. Marcată de un simț al realității care, în primul rând, îi amintește că, deși, din păcate, în România de astăzi, sunt tot mai puțini critici, încă nu a rămas singur. Că mai apar și alte mărturii, iar dacă a lui este drastic virusată din motive extra-artistice, mai mult ca sigur că nu va dura mult până când va ajunge în zonele marginale ale profesiei.
Criticul, spre a-și onora și conserva condiția, are obligația sine-qua-non de a fi pe mai departe un judecător. Un împărțitor cât mai onest al dreptății teatrale. Ştiind că nu are drept de viaţă şi de moarte şi conştientizând că nu este infailibil. Criticul, cel adevărat, fireşte, se află în opoziție clară cu condiția de agent de PR al unui actor sau altuia, al unui regizor ori al unui Teatru.
Sigur, în vremea din urmă raporturile dintre critici și teatre au devenit ceva mai complexe, câteodată chiar mai complicate. Am în vedere când spun asta feluritele relații contractuale ce pot merge de la condiția de selecționer al unui festival până la aceea care justifică din punct de vedere contabil cheltuielile angajate de cutare instituție de spectacole spre a-l invita pe criticul cutare la o premieră. Exclud din start situația în care un anume critic, spre a-și asigura supraviețuirea, devine angajat, secretar literar ori consultant artistic la un anume teatru, situație ce se supune unor condiții absolut speciale. De aici și nulitatea mărturiei sale în cazul în care cutează a scrie despre vreo producţie a instituţiei în serviciul căreia se află.
În toate cazurile însă intră în discuție caracterul. În absența căruia toate calitățile din lume – talentul, condeiul, simțul observației, flerul, gustul – nu mai au absolut nicio relevanță.
Print