Oana Medrea
Să montezi textele lui Caragiale este un gest (încă) încadrabil în normalitate, explicabil prin prestigiul care încununează opera dramaturgului. Alţii, în schimb, şi-ar putea declara nemulţumirea faţă de un exces de variante scenice. Desigur, când te afli în plin an omagial Caragiale, nimic nu e prea mult. Iar ori de câte ori un regizor se aruncă/ aventurează către un text clasic sau meta-clasic, nu poţi decât să-i aplauzi inventivitatea şi curajul de a relectura opera lui Caragiale. Dar când cineva din sfera dansului alege să se exprime în limbajul său specific pornind de la limba personajelor lui Caragiale, înseamnă că am ieşit complet din zona „montărilor de text” şi intrăm pe teritoriul montajului. Si când acel cineva este Gigi Căciuleanu care, împreună cu o echipă tânără formidabilă, a descoperit muzica lui Caragiale – muzicalitatea ritmurilor dramatice ale pieselor sale – rezultatul nu poate să fie decât aşteptat cu mare entuziasm.
Când dramaturgia plus o mică parte din proza scurtă a lui Caragiale devin pretextul care declanşează un adevărat spectacol de artă cinetică, e clar că trebuie să te aştepţi la un rezultat cel puţin interesant. Gigi Căciuleanu şi „dans-actorii” săi au compus un scenariu coregrafic în care au concentrat toate momentele de disperare şi huzur pe care le-au trăit vreodată ai lui Caragiale. În 80 de minute îmbină şi dezbină pe scena Sălii Mari a TNB toate triunghiurile şi patrulaterele amoroase din O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Năpasta, plus segmentul Efimiţa-Leonida din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, cărora li se adaugă momente speciale de one man show coregrafic: Cetăţeanul Turmentat (Adrian Nour) îşi coregrafiază amarul într-un număr de pantomimă pe Sonata lunii, iar Caţavencu (Lari Giorgescu) izbucneşte în dans, ajungând, după încercări supraomeneşti de a-şi formula discursul, la un adevărat delir coregrafic (!).
Împreună cu echipa sa, Gigi Căciuleanu a dezbrăcat personajele lui Caragiale de stofa realismului – în care umblă ele de obicei, printre elemente de scenografie ce reconstituie fidel spaţiile de acţiune –, şi le-a comprimat trăsăturile până a obţinut cea mai sinceră formă de expresivitate, ajungând, de fapt, la tipologii. Cum altfel ar putea să se exprime mai autentic personajele lui Caragiale, ajunse de mult celebrităţi graţie automatismelor şi clişeelor lingvistice pe care le-au răspândit de mult în conştiinţele conaţionalilor lor ?
Dansându-l pe Caţavencu, Lari Giorgescu parcurge traseul spectaculos al lui Caţavencu în scena discursului de la Cameră, de la ezitarea cu rol de captatio de la început şi până la la delirul verbal interminabil din final. Lari Giorgescu tranformă încercările stângace de formulare a discursului politic în efortul colosal de a articula primele sunete – vocale, onomatopee, progresând apoi spre grupuri de sunete mai ample, pe care le expulzează cu participarea extraordinară a întregului său corp. Şi totuşi, Caţavencu-Lari Giorgescu nu mai caută, ca în trecut, performanţa de a înlănţui logic cuvintele în frază pentru că descoperă o nouă logică – cea a mişcării, care dă performanţei sale forţa mult căutată. Caţavencu-ul lui Lari Giorgescu nu are buton de stop, eu un umanoid care se mişcă periculos de mult, care combină gesturi uriaşe cu efortul dureros de a rosti vocale – toate se integrează pe neaşteptate într-o coregrafie ce pare improvizată, respectând aparenta spontaneitate specifică acestui gen de adresare publică. E ca o bombă cu ceas, pe care n-o poţi opri. Trucurile oratoriei (abundenţa gesturilor, tărăgănarea cuvintelor, tendinţa de a păstra suspansul, ezitările) nu mai funcţionează ca acum un secol şi ceva, că trebuie reinventate. Aşa că haosul ideilor este înlocuit de haosul organizat al dansului. Mânuirea cuvintelor nu a fost niciodată pentru Caţavencu un punct forte, dar mişcarea excesivă a fost mereu un atu pentru el. Aşa că cea mai bună soluţie era să pună la un loc, cioturi de cuvinte şi gesturi colosale într-o coregrafie. Şi dacă v-aţi întrebat vreodată despre ce este vorba în discursul său, aflaţi că el a fost tradus la noi în premieră în limba dansului, pe înţelesul tuturor (!).
D’ale noastre este rezultatul unor reacţii chimice rar întâlnite în laboratoarele făuritorilor de teatru din România – un spectacol care a apărut acolo unde actorul s-a întâlnit cu dansatorul din el şi viceversa, într-un dans-actor, când textul dramatic a devenit dans-mişcare, când acţiunea fizică a devenit dans, iar dansul, acţiune fizică definitorie a personajului. Dar cea mai concentrată definiţie a dansului nu este, oare, căutarea continuă a echilibrului, starea de dezechilibru?
Dacă dansul dans-actorilor îţi ţine tot timpul retina în alertă, muzica îţi electrizează urechea cu muzică tradiţională romanes, mixată în ritmuri şi inflexiuni irezistibil de dansante (pentru vecinătatea unora dintre personaje cu pestriţa mahala), o dezmiardă apoi cu câteva acorduri de Mozart (pentru Destinul care face să se piardă scrisorele de amor), apoi cu Beethoven (cu consideraţiune pentru toţi cetăţenii turmentaţi) şi Enescu (ca să rimeze cu poporul român, din care se trag ai lui Caragiale).
Prin dans, personajele devin mai elastice, limba neaoş-caragialiană îşi recuperează fiorul comic, pe care şi-l pierduse după atâtea citări şi re-citări. Odată cu D’ale noastre, personajele lui Caragiale nu se mai lasă jucate de nimeni, îşi câştigă, precum personajele lui Pirandello, dreptul de a se exprima în felul lor, prin ele însele, libere, ca oamenii. Dar fără vorbe. Independente de căutarea unui autor, co-autor, interpret sau spectator. Renunţă la faima lor de staruri ale teatrului românesc şi îşi parodiază obiceiurile, de dragul dansului…
Print