O carte de film absolut necesară. O carte de teatru absolut necesară. Aceasta este CARAGIALE în viziunea autorilor de film, scrisă de dr. Elena Saulea. Este un studiu amplu, sintetic, ce urmăreşte, aşa cum spune autoarea – profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” –, reconsiderarea ecranizărilor după Caragiale, realizate în perioada 1913-2004. Pentru că, alături de momentele, schiţele şi nuvelele ecranizate, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului şi Năpasta sunt piesele care au născut filme, filme la care orice regizor care pune Caragiale în scenă trebuie să facă recurs, volumului de faţă se cade să-i recunoaştem şi condiţia de carte de teatru.
Elena Saulea a ales ca temă unificatoare pentru „reconfigurarea universului caragialian” omul interior şi existenţa sa mundană, fiind vorba „pe de o parte, de destinul intim al omului, de pacea sa interioară, izbăvitoare, iar pe de altă parte, de nevoia omului de a fi în lume, de împlinirea vocaţiei sale ca relaţie cu celălalt în sânul societăţii”. Volumul – despre care criticul de film Călin Căliman scrie că „tradiţia Caragiale avea nevoie” – este structurat în trei părţi: I. Comediile – spaţiu al (de)mistificării vieţii; II. Spaţiul tragic: spaimele. Pătimirea, echivocul şi… reminiscenţa; III.Caragiale în filmele de la începutul secolului douăzeci, Caragiale ecranizat astăzi.
Dintre piese, cea dintâi a fost ecranizată în 1943, de Jean Georgescu: O noapte furtunoasă. În prima parte, autoarea analizează şi O scrisoare pierdută (1953), şi D-ale carnavalului (1958). Dar, pentru a înţelege profunzimea demersului critic al Elenei Saulea, citez acum un paragraf privitor la celebrul film al lui Jean Georgescu: „Prin acest traseu al comunicării genuine dintre comic şi grav, dintre tristeţea unei comedii existenţiale şi stranietatea unei drame ce însumează un qui-pro-quo de tip hitchcockian, se vor construi viziunile complementare ale interpretărilor cinematografice ale unui Caragiale ce transmite, ca sursă a permanentei creativităţi, neliniştea, întrebările ce se nasc mereu, aceleaşi în fondul lor dar altele în formă, ca tot atâtea resurse de energie vie, pulsatilă, cu tălmăciri sensibile, în chip de acompaniament al mersului lumii”.
O subtemă a celei enunţate este abordată în cea de a doua parte a volumului: trauma, purtătorii de blestem. Exemplele cele mai elocvente sunt, în acest caz, filmele lui Alexa Visarion Înainte de tăcere (1978) şi Năpasta (1982), „menite a potenţa energiile revelaţiei, ale reflexivităţii”. Încă un loc aparte în acest demers îl ocupă şi o altă ecranizare de referinţă: De ce trag clopotele, Mitică? (1981), aparţinând lui Lucian Pintilie, despre care Elena Saulea spune că „dărâmă toate tabuurile clasice în domeniu printr-o reconstrucţie inventivă, polisemantică, a relaţiei operă-autor, autor-lume, lume-film, film-film…”
Mă întorc la Năpasta, piesă pe care regizorul Alexa Visarion a pus-o mai întâi în scenă, pentru ca ulterior să caute a-i găsi şi expresia cinematografică. Autoarea îşi intitulează capitolul dedicat acestei ecranizări „Suferinţa ca destin, realul prin imaginar” – un excelent exerciţiu de analiză teatrologică şi filmologică, făcut cu virtuozitatea care trădeză un filolog de marcă. Este un exemplu de reţinut şi un argument puternic care să pledeze pentru necesitatea studiului în paralel al teatrologiei şi filmologiei.
CARAGIALE în viziunea autorilor de fim, este o carte pe care, aşa cum aţi văzut din cele câteva citate punctuale, dincolo de plăcerea lecturii, a prilejului de reîntâlnire cu I.L. Caragiale, teatrologi şi filmologi, regizori şi actori o pot folosi ca instrument de lucru. Pentru că, scrie în final autoarea: „Ecranizările din Caragiale aduc azi noi soluţii creative, deschid alte rezerve de comic, proiecţii uneori de tip suprarealist ce fac posibil colajul pantomimei cu animaţia reflexivă şi poetică. Asupra adevărului dezvăluit prin aceste viziuni, lăsăm cuvintele lui Caragiale să circule… pentru început să alegem doar unul: Mofturi!”
Print