Caragiale între „a fi” şi „a nu fi”

Pentru că 2012 va fi „anul Caragiale” a existat o preocupare mai susţinută pentru textele lui în ultima perioadă. În acest context se încadrează şi noul spectacol al Teatrului de Comedie din Bucureşti, „O scrisoare pierdută”, în regia lui Alexandru Dabija, producţie care vine după „O noapte furtunoasă” pus în scenă la Iaşi, o propunere pe de o parte controversată, pe de altă parte premiată…

Noua montare, care a avut premiera în seara Galei Festivalului Comediei Româneşti, are toate datele să stârnească reacţii similare. Cu o distribuţie plină de vedete, cu care, în principiu, e greu să dai greş, de la Marcel Iureş la George Mihăiţă, la Valentin Teodosiu, Dorina Chiriac sau Marius Florea Vizante, „Scrisoarea pierdută” a lui Alexandru Dabija pare să nu-şi propună aproape deloc să exploateze situaţiile comice sau ceea ce se învaţă în şcoală drept „umorul la Caragiale”. Încă de la prima imagine, felul în care este construit decorul (Puiu Antemir), mai degrabă beckettian decât caragialesc, dezvăluie un interior gri, un spaţiu care nu seamănă nici a cameră de locuit, nici a birou, mai degrabă un non-spaţiu, un loc de aşteptare, în care există o fereastră falsă cu geamuri lipsă, care nu dă spre nimic, o chiuvetă – „înrudită” cu cea din „Noaptea furtunoasă”, băncuţe şi câteva scaune. Nici o pată de culoare, nici în decor, nici în costume, nici în coloana sonoră. Muzica Adei Milea, un amestec de ritmuri personale cu ritmuri cunoscute din „folclorul” patriotic, deopotrivă cu interpretarea Dorinei Chiriac în Cetăţeanul turmentat, dau o notă de stranietate (din păcate, insuficient susţinută regizoral în întregul context al piesei) şi cam atât… Mai exact, rolul ei, interesant în sine, funcţionează mai degrabă solitar, iar prima intrare în scenă este un mic recital decupat parcă dintr-un spectacol tip underground. Desigur, dacă ăsta a fost sensul, scopul a fost atins…

Dorind mai mult decât să exploateze situaţiile comice, Alexandru Dabija propune o variantă contemporană a „Scrisorii pierdute”, „capcană” în care pică, de altfel, mai toţi regizorii care montează un text clasic. Şi pariul este să monteze un Caragiale gri, cu tente de absurd, o reflexie destul de fidelă a unei realităţi chinuitoare şi bântuitoare în care existăm. Şi în care, e-adevărat, umorul a cam pierit… Pe de altă parte, însă, ceva sau mai mult decât ceva din savoarea „Scrisorii pierdute” se pierde cu totul într-o astfel de propunere scenică, iar textul trece în planul al doilea şi devine doar un instrument în slujba regizorului, care-l foloseşte doar (nu şi) în slujba unei idei personale.

De aceea, personajele toate şi relaţiile dintre ele (ale căror multe nuanţe sunt adesea sacrificate sau neglijate) sunt exemplificări sau prelungiri ale lumii de lângă noi. Zoe în interpretarea Mihaelei Teleoacă este femeia modernă, puternică şi isterică, dar lipsită de subtilităţile feminităţii – ceea ce o face pe alocuri necredibilă în raport cu celelalte personaje, căci în schimbul feminităţii nu apare nici o altă „armă” sau atu prin care să subjuge şi să conducă o lume de bărbaţi… Marius Florea Vizante propune un Tipătescu mai degrabă cuminte, fără nuanţe, aflat într-o neconvingătoare legătură (de amor?) cu Zoe. Iar relaţia care poate suferă cel mai mult în întregul spectacol este cea dintre Tipătescu şi Pristanda (Dragoş Huluba), cu voie sau fără voie neglijată încă de la prima scenă, în care episodul cu număratul steagurilor, atât de savuros în sine, se estompează în marea de griuri din jur…

Personajul cel mai bine conturat (şi regizoral, şi ca interpretare) rămâne probabil Trahanache, în care Valentin Teodosiu reuşeşte o construcţie limpede şi coerentă de la prima şi până la ultima scenă. Şi în cazul lui ar fi fost nevoie pe parcurs de câteva momente care să întărească acea primă scenă dintre el şi Tipătescu, în care regia face evident faptul că soţul cel încornorat ştie şi acceptă că este încornorat.

Un caz cu totul aparte rămâne Marcel Iureş în rolul lui Caţavencu. Surprinzător într-un rol comic (deşi, după Ivan Turbincă, nu mai este deloc surprinzător), Marcel Iureş pare că citează pe alocuri din propriile creaţii, din marile roluri tragice, autopastişându-se, pare că citează asumat şi din interpretarea lui Octavian Cotescu în acelaşi rol, în celebra variantă a „Scrisorii” lui Liviu Ciulei. Iar întregul lui personaj este mai degrabă o sumă de atitudini asumat cabotine, care construiesc un personaj pe jumătate monstruos în prefăcătoria lui dusă la extrem, atâta vreme cât nu mai poate face distincţia în el însuşi între adevăr şi minciună, pe jumătate înduioşător în neputinţă şi în umilinţă.

„Mai canalie decât Caţavencu şi mai prost decât Farfuridi”, aşa cum este construit Agamemnon Dandanache, personaj-cheie şi savuros în textul lui Caragiale, e prea puţin exploatat în montarea lui Alexandru Dabija, atât de către regie, cât şi de George Mihăiţă, care-l intrepretează. Fără să-şi găsească tonul potrivit, Agamiţă e neconvingător şi în prostie, şi în ticăloşie. Numai dacă nu cumva regizorul şi-a propus o a treia variantă, dincolo de textul lui Caragiale, adică o canalie palidă, moale, o paiaţă politică lipsită de personalitate. Atunci, scopul a fost atins…

Cu scene destul de inegale ca forţă şi ca idee, „Scrisoarea pierdută” de la Comedie are o savuroasă şi inteligentă propunere pentru celebrul moment al discursurilor electorale din începutul părţii a doua. Probabil singurul sau, în orice caz, unul dintre puţinele construite pe umor şi cu accente exact în locurile potrivite, pe cele mai spumoase dintre replici – discursul lui Florin Dobrovici în Farfuridi rămâne unul dintre cele mai reuşite din întreaga montare, deşi cuplul Farfuridi-Brânzovenescu (Eugen Racoţi) nu funcţionează la aceeaşi intensitate…

În scena finală, cea a celebrei petreceri de după alegeri, Alexandru Dabija alege din nou să golească de comic întreaga situaţie şi s-o mute mai degrabă în zona absurdului. Trahanache şi Dandanache susţinând discursuri solitare unul de-o parte şi altul de cealaltă parte a scenei, fără muzică, fără veselie, fără să se audă cu adevărat unul pe altul.  Iar finalul îi aparţine unui Caţavencu în care Marcel Iureş împinge până la capăt auto-ironia jucând gros şi trist beţia. Desigur, această ultimă scenă împlineşte şi justifică alegerile făcute de regie pe parcursul spectacolului, dar pe alocuri ritmul trenează şi marea de griuri din jur şi lipsa de culoare şi de muzică parcă te fac să-ţi fie dor de Caragiale…

Foto Mihaela Marin