Caragiale nu ne dă decât spectacolele pe care le merităm

Televiziunii române îi datorez primul spectacol Caragiale pe care l-am văzut: O scrisoare pierdută, în regia lui Sică Alexandrescu. Era versiunea de după 1962, când, alături de Alexandru Giugaru (în Trahanache), maestrul a distribuit-o pe Carmen Stănescu. Fabuloasă! Adevărata Zoe! Inteligentă. Senzuală şi „bărbată”. Regina târgului de provincie şi, de-ar fi fost pusă la încercare, egală chiar nobilelor doamne de la Buckingham.  Sau cine-i poate uita vocea lui Radu Beligan povestind despre clopoţeii infernali… Şi statura lui, ciudat de fragilă şi, totodată, rezistentă. Sau pe Marcel Anghelescu în Ghiţă Pristanda, pe Finteşteanu în Farfuridi… Cred că tot la televizor, în acei ani ai copilăriei, am văzut şi D’ale carnavalului, şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea, cu Grigore Vasiliu Birlic în travesti, o Efimiţă fără egal. Pentru mine, de aici începe Spectacolul Caragiale.  Teatru filmat, apoi… la teatru!

Zoe! Memoria mea păstrează trei nume: Carmen Stănescu – iaca, se împlinesc 50 de ani de la premieră şi, îndrăznesc să zic, încă neegalată –, Mariana Mihuţ (1979, regia: Liviu Ciulei) şi Magda Catone (2000, regia: Alexandru Tocilescu). În ceea ce-l priveşte pe neica Trahanache, rămân la Giugaru şi la regretatul Petrică Gheorghiu (1979, regia: Liviu Ciulei). Şi alături de Radu Beligan, în Agamiţă Dandanache, îl pun pe Fory Etterle. Nu-l uit pe Octavian Cotescu în Caţavencu. Sunt doar repere afective. Sigur, din anii cei vechi, de când, vorba lui Nikita Mihalkov, eram tineri şi nimeni dintre cei apropiaţi nu murise. Putem vorbi despre ecranizările, celebrele ecranizări ale lui Jean Georgescu, putem vorbi la nesfârşit despre Momentele  tv. Acum, pe căldură mare, putem vorbi la nesfârşit şi fără teamă că urechea absolută a lui Caragiale ne imortalizează neputinţele lingvistice sau cele de logică. Cât despre logica politică, monşer…

„ragăm nu” – cam asta auzim şi azi că spun prietenii unii despre alţii. Chiar dacă lucrurile s-au revizuit în societatea românească, nimic nu s-a schimbat. Iar punctele de actualizare din opera lui Caragiale sunt, astăzi, aceleaşi de acum o sută de ani. Şi râdem. Râdem pentru că în personajele lui îl vedem întotdeauna pe celălalt. Pe cel de lângă noi, de parcă oglinda nici nu s-ar fi inventat. Caragiale montat în străinătate, în alte spaţii culturale, s-ar dovedi la fel de actual, dar cu alte zone de actualizare.  În ultima vreme am început să cam strâmbăm din nas la câte o premieră, mai ales cu … scrisoarea pierdută. De ce? Reproşăm duritatea personajelor, sau superficialitatea lor, sau chiar vulgaritatea lor… Nu cred că suntem în drept s-o facem. Pentru că spectacolul – nu-i aşa? – nu poate fi altfel decât cei care îl montează, decât cei care îl joacă şi… decât cei care îl aplaudă în picioare.  Să ne amintim ce furtună ideologică a stârnit filmul lui Lucian Pintilie terminat în 1981. De ce trag clopotele, Mitică? a stat zece ani sub cheie, ca la două decenii de la premieră să constatăm perfecta lui actualitate.

Pe 10 iunie, Radio România Cultural a prezentat în premieră Nocturnele lu’ Leonida, un spectacol excepţional semnat de Alexa Visarion. Împătimit de Caragiale, el face paradigmă aparte: Năpasta (spectacolul – Teatrul Odeon, 1974 şi, apoi, filmul – 1982), Înainte de tăcere (ecranizarea nuvelei În vreme de război – 1978, cu Valeria Seciu, Liviu Rozorea şi Ion Caramitru) şi O noapte furtunoasă (Teatrul Odeon, 1978) sunt repere esenţiale. Cred că Alexa Visarion este cel care a construit hotarul fluid dintre montările clasice şi acest continuu prezent.

Sigur că mi-e dor de montările clasice; ele nu sunt parazitate de elemente factice şi nici nu ţin forţat pasul cu moda. Le iubesc fiindcă sunt generoase cu textul, le lasă actorilor timp să-i exploreze polisemia, îi lasă spectatorului răgaz să facă racordul cu realitatea.