Spectacolele independente de la București nu duc lipsă de public nici vara, când stagiunea de la teatrele de stat e închisă câteva luni, potrivit unei perdante cutume moștenite. Spectatori sunt destui, se poate constata. Nu la toate producțiile, dar la majoritatea. Știind că prezentul și viitorul lor depind de încasări, artiștii se ajută singuri pe Facebook, făcându-și publicitate. Unii mai inspirat, alții mai puțin. Unii o fac firesc, alții de nevoie.
Adecvarea la condiții e esențială în teatrul independenților. De cele mai multe ori, cel puțin la noi, ea îmbracă forma concesiilor la public, uneori concesii care merg destul de departe. Conștienți de componenta de entertainment a teatrului, mulți asta fac, fără să înțeleagă depreciativ termenul, fără să-l privească de pe o treaptă superioară și să-l plaseze la antipodul artei inaccesibile publicului larg. Subordonându-se principiului economic cerere-ofertă, fac „produse vandabile” – de altfel, limbajul de marketing domină în discursul multor artiști din această zonă – și eforturi ca să le impună „pe piață”, căci într-o piață funcționează.
Supus logicii economice, caracterul de manifest al teatrului independent s-a estompat până la dispariție, se înțelege, dar nu și dimensiunea lui reactivă. Se poate constata la Godot Café-Teatru, la Green Hours, la Teatrul în Culise, mai puțin la Unteatru și Teatrul de Artă, care, din unele puncte de vedere, fac excepție. Dimensiunea reactivă supraviețuiește în economia de piață, dar forța ei slăbește în context. O demonstrează multe dintre producțiile de pe afiș și e suficientă o cură scurtă de teatru independent pentru o constatare în fond atât de simplă.
Rețeta domnește, docilă față de imperativul economic – spectacole nu mai lungi de o oră și jumătate, în 2-3 personaje și decor minim, montări cuminți, fără elemente curajoase, teme legate de cotidianul omului contemporan și destul de rar altceva.
Și totuși, în acest peisaj reglementat, e loc pentru diversitate și pentru spectatori noi de teatru. Există oameni care, mergând la astfel de spectacole, pot descoperi teatrul, spune Radu Iacoban în interviul publicat în numărul de săptămâna aceasta al revistei noastre. Așa cum și teatrul de televiziune, recent redescoperit, e o șansă de a aduce spectatori noi în sălile de teatru. Mediul independent, cu bunele și cu relele lui, cu talentele lui și adesea cu stângăciile și amatorismul lui (celălalt –ism, teribilismul, s-a cam dus), rămâne o șansă și pentru actori, și pentru spectatori, și un semn de normalitate într-o lume teatrală care-și risipește adesea energiile în discuții sterile, în care factorul public ajunge undeva în planul secundar.
Fără contextualizare, teatrul independent, de la noi și de aiurea, nu poate fi înțeles și cu atât mai puțin judecat. În lipsa analizei particularizante a lumii în care funcționează, lumea lui nu poate apărea decât deformată, restrânsă neconform cu realitatea, răstălmăcită. El satisface, fără îndoială, un orizont de așteptare, creatorii înțeleg „la nivel declarativ”, cum se spune în limba de lemn din media de azi, potențialul formator, ca să folosesc o sintagmă tot de lemn, dar nu-l și explorează sau exploatează.
Altfel spus, destui creatori independenți știu că pot face mai mult pentru public, dar nu fac. Preferă să elimine aproape orice risc, mergând prea des pe cărarea bătută. Și asta nu vine, evident, decât din frica de a ieși din rețetă și, astfel, din meniul cluburilor.
Și psihologia artiștilor care intră în ringul profesionist se transformă pragmatic odată cu lumea în care trăim. Și, odată cu ea, se transformă și teatrul. Născându-se în zodia relativismului absolut, teatrul nou e gata să ia orice formă, și totuși ia adesea aceeași formă. Multe se schimbă, și totuși totul arată suspect de asemănător? Da. Trăind într-o lume atât de liberă, și totuși atât de constrânsă, teatrul independent ia chipul ei. Și aceeași mare calitate: disponibilitatea, dar atât cât suportă „piața”. Semn de normalitate, nu-i așa?