Ne plângem, știți prea bine. E un obicei ancestral. Românul se plânge de diverse. De mulți ani, dintotdeauna, se plânge și de diverse hibe, neajunsuri, nereușite din viața culturală, inclusiv din teatru. Unele sunt reale, alte îmi par, mărturisesc, într-o oarecare măsură, închipuite.
Printre ele, ideea că n-ar exista regizori suficient de promițători printre tineri. Am întâlnit-o la mulți actori și actrițe, îngrijorați că între juni nu e nimeni care să-i convingă și care să le alunge insomniile provocate de grija că în câțiva ani nu vor mai avea „la cine“ să joace… O idee primită de-a gata și propagată cumva fără nuanțare, fără discernământ, fără disponibilitatea de a da credit?
La început de stagiune, teatrale tot anunță premiere și proiecte noi. Andrei și Andreea Grosu, Alexandru Măzgăreanu, Vlad Cristache, Horia Suru, Catinca Drăgănescu sunt deja câteva nume de prim-plan, regizori tineri și biologic, și artistic, personalități conturate, active, care au ceva de spus și vor să spună. Fie că ne place, fie că nu. În ultimii ani, au lucrat destul, au făcut proiecte independente și au montat în teatre de stat. Unele dintre faptele lor artistice sunt foarte bune, altele sunt mediocre, iar altele nereușite. Dincolo de datele contextuale care-i unesc, există o reală flexibilitate, o reală deschidere spre nou, o vizibilă lipsă de prejudecăți și o anumită doză de maturitate benefică în creațiile lor. Fiecare dintre cei amintiți a încercat ceva din repertoriul clasic, ceva din contemporanii mai mult sau mai puțin cunoscuți, un scenariu propriu, un spectacol de teatru nonverbal etc.
Pentru ca un regizor să confirme, să se dezvolte, să capete forță, să se rafineze, este nevoie de un context, de un cadru, se înțelege. Existența lui depinde de date de natură socio-profesională și de date personale, iarăși se-nțelege. Însă felul în care este percepută munca lui, mai ales la început, depinde semnificativ de interesul, răbdarea și disponibilitatea colegilor de breaslă și ale publicului. Așa cum există talent, există și inerții care-l umbresc. Există idei primite de-a gata, majoritatea naiv paseiste, care-l inhibă sau îl anulează prin lipsa de interes. Cu alte cuvinte, îl resping înainte de a-l descoperi.
Înainte de a se văita că „nu mai vin din urmă regizori“, artiștii și publicul fascinat de numele mari trebuie să vadă măcar unele dintre următoarele spectacole: „Blackbird“, „Un tramvai numit dorință“ (Unteatru), „Urâtul“ (Teatrul de Comedie), „Leonce și Lena“ (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila), „Funcționarii“ (Teatrul Metropolis), „Purificare“ (Teatrul Național din București), „Cockoși“ (Teatrul ACT), „ArtOrcheatra“ (Teatrul Național București), „Chip de foc“ (Teatrul Apropo), „Aggressive Mediocrity“ (Green Hours), „Distopie. Shakespeare Remix“ (Teatrul Național București). Sunt doar câteva dintre producțiile care merită atenție și lor le putem adăuga altele.
Nu despre o criză a tinerilor regizori e cazul să se vorbească în mediul teatral din România și nici atât despre o criză de actori aflați la început de drum. E cazul să se vorbească, poate cât mai des, despre o criză (veche!) a interesului pentru nou și pentru calitate, privind spre public, și despre o criză a disponibilității, privind spre factorii de decizie. Comoditatea domnește nestingherită și în teatru, și „la stat“ și, adesea, și „la privat“, și, într-un fel, nimic nou sub soare. Însă regizorii care tocmai au terminat școala „vin din urmă“, lucrează, fac propuneri interesante, demne de a fi arătate. Întrebarea este de ce nu există o mai mare dorință de a le arăta din partea celor care au cum, când și unde să le arate, să le valorifice, să le folosească și să se bucure de ele. Și nu e o întrebare retorică, deși ar putea fi. O însoțește o altă întrebare: de ce nu prea se duc colegii de breaslă, mai mari, mai „vechi“, să le vadă spectacolele?
Print