Carmen Stanciu: „La nivel naţional n-am găsit niciun program coerent”

Important teatrolog şi critic de teatru, Carmen Stanciu este conferenţiar dr. la Facultatea de Teatru, UNATC Bucureşti, şi vicepreşedinte al AICT secţia română. Consideră că programul Caragiale din acest an nu are coerenţă şi că arată mai degrabă ca un fel de „tablă de materii” involuntară…

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

„Anul Caragiale“? Este 2012 pus sub „zodia“ lui Caragiale? Şi de ce ar fi anul curent – „anul Caragiale“, cu ce prilej? Da, am sesizat în strategiile de marketing ale unor manifestări sau spectacole asocierea cu „Anul Caragiale“, dar la nivel naţional n-am găsit niciun program coerent prin care să ni se amintească sau să ni se semnaleze comemorarea celor 100 de ani trecuţi de la moartea lui. Nu cred că, dacă mergem în vreun sat de „haimanale“, ştie cineva că am fi în „anul Caragiale“. Uneori, s-ar putea să nici nu mai ştie cine e acest „Caragiale“.

Sincer, cred că anul Caragiale arată ca un fel de „tablă de materii“… Măcar, de-ar fi fost asta intenţia „actorilor“ culturali de la noi: să re-învie „Moşii“ lui Nenea Iancu. Dar din bâlciul ăsta singura concluzie e că unii au impresia că pot ascunde lipsa de strategie repertorială sau managerială invocând vreo aniversare şi montând textele „maestrului“. Curat murdar!

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

E drept, am sesizat un clişeu: „Caragiale oricum, numai altfel să fie!“ De la „clasicele“ lecturi regizorale ce subliniază actualitatea temelor politice şi a portretelor de moftangii şi moftangioaice până la re-mixuri sofisticate în care se bate şaua să priceapă iapa spectatorului că Nenea Iancu nu e ăla de-l ştiam din şcoală, ci unul mult mai cool. Sau mai expirat.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

E o idee seducătoare, dar nu mă simt destul de doctă să o dezvolt. Mie, Caragiale (în teză, antiteză şi sinteză) mi-l aminteşte mereu pe Einstein: „Sunt doar două lucruri infinite – universul şi prostia umană. Însă asupra primului aspect nu sunt atât de sigur“.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

Ce crede despre scrierile lui Mateiu.

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Şi eu aş vrea să ştiu! Parol!