Carmen Stanciu: Mă deranjează creatorii care vând ca marfă de lux lucruri de mâna a doua

Carmen Stanciu este unul dintre cei mai importanţi teatrologi români, conferenţiar dr. la Facultatea de Teatru a UNATC Bucureşti şi vicepreşedinte al secţiei române a AICT. Organizator al Galei Star care se desfăşoară în aceste zile la Bacău şi co-iniţiator, în urmă cu şase ani, al acestui proiect, Carmen Stanciu este unul dintre oamenii care stau în spatele reflectoarelor. Despre această lume din spatele reflectoarelor, despre teatrologi şi teatrologie, despre direcţii, despre critica de teatru şi despre teatru în general am stat de vorbă într-o dimineaţă de festival la Bacău.

Eşti unul dintre iniţiatorii „Galei Star” de la Bacău. Povesteşte-mi cum s-a născut ideea acestui festival şi de ce un festival de one-man show la Bacău?

La Bacău a existat o gală a recitalurilor actoriceşti şi, acum şapte ani, când Adrian Găzdaru a devenit director al teatrului „George Bacovia” mi-a spus că vrea să facă ceva să revigoreze puţin viaţa teatrală din Bacău şi mai ales raporturile teatrului cu comunitatea de aici. Ne-am gândit ce s-ar putea face ca să vină lumea la teatru, pornind şi de la condiţiile financiare care existau în Bacău… Ne-am gândit (noi suntem o echipă de patru oameni, cei doi directori ai teatrului, Adrian Găzdaru şi Gabriel Duţu, amândoi actori, şi doi teatrologi, Marius Zarafescu şi cu mine) la un festival care să meargă pe o plajă liberă, să nu dubleze altceva, şi care să continue în acelaşi timp o tradiţie, dar nu am vrut să fie un festival de recitaluri actoriceşti şi nici unul dedicat tinerilor absolvenţi, pentru că există deja Gala HOP. Şi atunci am ales să mergem spre one-man show… Pot fi actori de teatru de animaţie, pot fi şi dansatori, am mers spre one-man show în ideea de a descoperi artişti stăpâni pe mijloacele de expresie, care să poată să ţină o sală maxim o oră. N-am vrut să fie acel tip de recital aşa cum se predă încă în universităţile de artă – tip colaj. Tocmai din dorinţa de a ne face mai bine înţeleşi, gala e structurată pe două paliere. Unul destinat celor care concurează, pentru un premiu civilizat, zic eu, de 1500 de euro, şi alte două premii, pentru cel mai bun one-man show susţinut de o actriţă şi pentru cel mai bun one-man show susţinut de un actor, fiecare de câte 750 de euro. Al doilea palier e cel al spectacolelor de seară. În fiecare zi există un one-man show susţinut de un artist pe care noi îl considerăm cu adevărat reprezenativ, un nume important din teatrul românesc.

Ţin minte că la prima ediţie am primit peste patruzeci de propuneri de spectacol, de la Ilie Gheorghe, care a ţinut să participe în concurs cu recitalul „Iona”, până la oameni care pur şi simplu se aşezaseră în faţa unei camere de luat vederi neprofesioniste… Anul acesta am primit aproape treizeci de propuneri, dar s-a schimbat ceva în sensul că sigur că marea majoritate merg acum clar către ceea ce ne doream noi: one-man show. Nu mai sunt recitaluri sau colaje de poezie… Nu mai sunt încercări stângace. Mai există un motiv pentru care am vrut să facem acest festival. E foarte tentant să-i oferi unui artist un context, ca să-şi dorească să aibă inţiativă. Iar un one-man show ţine foarte mult de iniţiativă. E un tip de atitudine pe care noi îl încurajăm. Încă nu e atât de cunoscut pe cât ne-am dori… Am vrut să fie un câştig pentru spectatorii din Bacău, dar şi pentru oameni care lucrează în acest teatru.

Cum a reacţionat publicul din Bacău la acest festival?

Mă deranjează şi îmi dau seama că publicul din Bacău şi, de altfel, din toată ţara e foarte ataşat de ideea de vedetă… Vin foarte mult să vadă recitalurile de seară, vin mai puţin să vadă recitalurile din concurs. Dar nu mă deranjează în calitate de iniţiator sau „coproprietar” al proiectului, pentru că noi, de la prima ediţie, ne-am dorit să fie o investiţie în viitorii spectatori ai Bacăului. Sunt foarte mulţi tineri, jumătate din sală sunt elevi de la liceu. Pentru că sunt şi profesor la UNATC, ştiu cât de mulţi studenţi din Bacău au venit după această gală. Sunt mulţi copii care vin către teatru pentru că există acest festival aici. Am considerat-o o investiţie, dar, din păcate, dacă pretind că sunt onestă, trebuie s-o spun, există o ruptură… Cred că populaţia activă, segmentul între 35 şi 55 de ani nu vine la teatru.

Legat de tineri, există un premiu „Ştefan Iordache” pe care-l dau elevii de aici, există un juriu al elevilor…

La prima ediţie am avut un juriu format din Ştefan Iordache, Dan Piţa şi Sanda Manu. Trei nume care pentru noi însemnau foarte mult şi care au crezut în proiectul ăsta, care şi-au rupt zece zile din viaţă să vină aici la Bacău şi să-l gireze. Am pornit de la ideea să aducem în fiecare an oameni noi, care să vină să se întâlnească cu publicul, ne-am dorit ca oamenii din oraş să vadă aceste vedete printre ei, pe stradă, să vadă că teatrul e o meserie care se face în contact… Iar dl Ştefan Iordache a rămas foarte ataşat de acest festival, era un artist care credea în artistul cu personalitate şi i-a plăcut foarte mult ideea de one-man show. Încă de la acea primă ediţie, am vrut ca cele mai bune licee din Bacău să-şi trimită elevii. Ne întâlneam cu ei după spectacole, voiam să vedem ce simt, cum simt. Şi atunci ne-a venit ideea ca ei să dea un premiu. Iar după ce dl Ştefan Iordache ne-a părăsit am vrut ca acest premiu să-i poarte numele, pentru că aşa am avut sentimentul că-l mai putem păstra lângă noi.

Cu cine sau cu ce a trebuit să vă luptaţi cel mai tare ca să faceţi festivalul?

Cu nimic. Cel mai mult cu cei cărora în principal ne adresăm… Şi chiar am fost un pic contrariată că în străinătate a funcţionat foarte bine. În fiecare an, jumătate din propuneri sunt din străinătate. Din Statele Unite primim câte şapte-opt propuneri în fiecare an. Din păcate, ori ei nu reuşesc să strângă bani de drum să ajungă, ori nu trec de rigorile juriului de preselecţie. Anul trecut a fost o întâmplare foarte interesantă, am avut un concurent din Statele Unite, care a şi câştigat marele trofeu, un actor extraordinar, care în momentul când a primit premiul, a început să plângă şi a spus că nu-i vine să creadă. Nu avea bani să vină şi a făcut o colectă pe facebook… Cred că asta a fost cea mai mare problemă, să-i convingem pe actorii din România că merită să facă one-man show. În rest, toată lumea ne-a sprijinit. Ministerul Culturii nu consideră că această manifestare e una foarte importantă, ca atare nu ne sprijină cu fonduri sau atunci când o face o dată la doi trei ani, suma este insignifiantă. Dar noi recidivăm, ni se pare firesc. În proporţie de 95 la sută, fondurile provin de la Primăria din Bacău.

Ţi se pare că sunt prea multe sau prea puţine festivaluri de teatru în România?

Cred că pot să fie şi mai multe, dar pentru mine ideea de festival e legată de ideea de comunitate. Dincolo de tipul de spectacol sau de dramaturgie pe care îşi doreşte să-l promoveze un festival trebuie să devină o industrie culturală. Aşa cum se întâmplă de exemplu la Sibiu… Şi cred că trebuie să existe festivaluri în locuri în care nu există viaţă culturală activă. Niciodată nu cred că sunt prea multe festivaluri în condiţiile în care cultura e ceea ce defineşte un popor. Or, în condiţiile în care România e un fel de populaţie, şi nu un popor cred foarte mult în ideea de salvare prin cultură. Deşi cultura, zice Eugen Ionescu, nu poate niciodată să dea răspunsuri şi nici să fie o salvare. E o luminiţă de la capătul tunelului. Nu cred că sunt prea multe festivaluri, cred că sunt festivaluri prost făcute. Dacă vrei să faci un festival să sifonezi nişte fonduri, el nu merită. Pentru că publicul nu poate fi minţit. Ştiu asta de pe vremea când lucarm la Teatrul Ţăndărică şi copilul era foarte onest. Îi arătai ceva care-l intersa, bine, dacă nu, nu era cuminte… Publicul nu merită asta. Consum de timp, consum de fonduri… Avem două mari festivaluri, Festivalul Shakespeare şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Atât! Situaţia Festivalului Naţional de Teatru e încă difuză, pentru că nu cred că există o strategie acolo. Şi atunci sunt ediţii mai bune, altele mai puţin reuşite… Dar e, cu siguranţă, un festival care trebuie să existe.

Ce înseamnă să fii teatrolog în România? Te întreb asta din punct de vedere al teatrologului, al profesorului de la UNATC şi al spectatorului obişnuit…

Din punct de vedere al teatrologului e destul de dificil, pentru că şcoala, aşa cum am făcut-o eu şi cum încerc s-o duc mai departe, merge mai mult în zona germană, în sensul în care Lessing a definit termenul, dramaturg, şi nu teatrolog… Pentru mine, teatrologul este cel care poate să secondeze, în sens de cap limpede, sau să urmeze, vorba lui Shakespeare, „precum noaptea luna pe călător”… artistul care stă în faţă, în lumină. E un om care trebuie să aibă dimensiune culturală, managerială şi e un un om de teatru activ. Un om care ştie un pic mai mult măcar despre arta spectacolului decât ceilalţi. Aşa încercăm să-i formăm pe cei care vin spre secţia de teatrologie pur şi simplu pentru că iubesc teatrul. Ideea că toţi frustraţii care n-au talent să se facă actori sau regizori se duc la teatrologie nu cred că e valabilă, nu cred că oamenii care spun asta îi cunosc pe teatrologi şi cred că ei sunt nişte frustraţi care pun semn de egalitate între teatrolog şi critic de teatru. Ar trebui să avem o discuţie despre ce înseamnă criticul de teatru, jurnalistul de teatru şi ce înseamnă un teatrolog. Un bun critic de teatru se formează scriind foarte mult, văzând foarte mult, lucruri de calitate, dar şi lucruri slabe, se formează stilistic în timp. Nu-i poţi forma în trei ani de şcoală. Ca să ai un bun critic de teatru trebuie să ai şi un loc de desfăşurare al criticilor de teatru şi la noi presa culturală e „sublimă şi lipseşte aproape cu desăvârşire…” Pentru că ce a mâncat Olga Tudorache la masa de Paşti şi care a fost noua toaletă cu care a mers la premiile Gopo Adriana Trandafir nu ţin de critica de teatru sau de lumea spectacolului. Nu există reviste de teatru, din păcate, prin care să putem crea o generaţie. Şi nu mai există nici disponibilitatea tinerilor de a merge în zona asta… La fel de dificil e să creezi cercetători în domeniul teatrului. Dar ceea ce reuşim să creăm e o secţie care nu are şomeri, numai cine nu vrea să muncească şi chiar şi-a greşit meseria şi n-a înţeles pe parcursul studiilor că nu aici e locul lui nu-şi găseşte locul.

Ce ar putea să facă un teatrolog în România, dar nu poate…

Nu cred că există ceva… E ca şi cum ai spune ce poate să facă un actor tânăr în România? Dacă are vocaţie, face. Cred că poate să facă orice vrea în România…

Nu ţine de contexte?

Nu! Ţine de forţa visului. Dacă ştii să visezi şi să-ţi urmezi visul orice e posibil. E diferenţa dintre cei care se luptă să construiască ceva şi cei care-şi petrec viaţa, plângându-se că n-au reuşit. Sunt multe obstacole, dar e firesc. Toţi avem tendinţa de a ne păstra propriul confort. Confortul înseamnă nu o laşitate, ci dorinţa de a păstra o stare de echilibru. Înseamnă că în clipa asta am sentimentul că e bine aşa. Se poate şi mai rău… Şi sigur că aici apare inerţia. E foarte greu să schimbi, dar întotdeauna trebuie să schimbi. Câteodată trebuie să îndrepţi reflectorul spre altceva, să pui în lumină altceva. Nu cred că un regizor tânăr, un actor, un coregraf, nu poate să-şi îndeplinească visul aici…

Din ce ţi-ai propus tu să faci la secţia de teatrologie, ce n-ai reuşit?

N-am reuşit să învăţ eu atât de mult, încât să le pot da cât de mult au nevoie.

Tu de ce-ai ales teatrologia? Şi teatrul?

Teatrul m-a ales pe mine. Am făcut teatru de la 3 ani, m-au trimis la Cercul de teatru care era peste drum la Casa pionierilor şi tot primeam diplome pe la concursuri. A fost o relaţie aproape organică cu teatrul. Mă şi amuz că am găsit zilele trecute în bibliotecă volumul de schiţe al lui Caragiale pe care am învăţat să citesc când eram mică. Fraţii mei îmi citeau nu poveşti, ci din schiţele lui Caragiale. Ştiam pe dinafară „O inspecţiune”. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriţă, deşi am jucat în timpul facultăţii şi în spectacolele colegilor de la regie, şi în filme de scurt metraj. Mi-a plăcut partea reflexivă a teatrului şi, mai ales, am ales teatrologia pentru că răspunde nevoii detectivistice a celui care priveşte teatrul, Aristotel şi Ionescu o spun. Pentru mine teatrul e ca o poveste poliţistă. Întotdeauna m-a interesat să ştiu de ce, cine…

Care sunt oamenii sau spectacolele care te-au făcut să vrei să rămâi în lumea teatrului?

Nu pot să spun care sunt spectacolele care m-au făcut să vreau să rămân, dar pot să spun care sunt creatorii pe care acum îi prefer sau i-am preferat cândva. Şi pot să spun cu toată seriozitatea că sunt foarte mulţi care se străduiesc să mă facă să plec… N-am actori modele, regizori modele. Pentru mine există creatori de lumi fabuloase. Care pur şi simplu mă fascinează. Aşa cum spun japonezii, „arta zace pe graniţa foarte fină dintre adevăr şi minciună”. E minciună, dar şi adevăr în aceeaşi clipă. Mă fascinează cei care reuşesc să creeze aceste minciuni perfecte. Nu ştiu cum au această putere. Mă feresc să-i cunosc personal. Mă întrebai ce nu poate să facă un teatrolog… Nu există imposibil! Dacă mie îmi spunea cineva acum zece ani că pot să stau de vorbă cu Robert Wilson, care mi se pare un creator uluitor, n-aş fi crezut… Poate dacă eram contemporană cu Chaplin, pe care eu îl consider cel mai mare actor al secolului 20, aş fi putut să-l întâlnesc şi pe el… Dar vreau să mă pot bucura în continuare de lumile create de ei, nu să-i cunosc… Îmi place foarte mult Bob Wilson, şi faptul că l-am putut vedea în carne şi oase şi i-am putut simţi concret normalitatea mă face să merg mai departe. Şi să mă lupt cu ceilalţi pentru care normalitatea e o stare jenantă şi o refuză, iar asta mă face de multe ori să vreau să mă îndepărtez de teatru.

Deci care sunt dezamăgirile?

Preaomenescul… Mă deranjează lipsa de onestitate faţă de propriile lor persoane la oamenii din teatrul românesc. Nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă… Pot să accept jumătăţile de măsură, dacă şi ei le acceptă. Pot să le înţeleg dacă sunt asumate. Mă deranjează foarte mult creatorii care vând ca marfă de lux lucruri de mâna a doua. Pentru că lucrez foarte mult cu oameni tineri, ştiu cât de uşor sunt de întors din drum, cât de uşor pot fi derutaţi şi cât de creduli sunt. Nu poţi să-ţi formezi baze solide pe mistificări. Sunt numai iluzii care se spulberă. Şi cred că orice spectacol de proastă calitate îndepărtează nu atât spectactorul… pentru că spectatorul de teatru mi se pare cel mai generos consumator de cultură. Dar îi îndepărtează pe cei care vin după. E un fel de negură prin care se bâjbâie şi asta e nedrept pentru teatrul românesc.

Şi asta se întâmplă în ultimii ani?

Da. Şi toată lumea e vinovată. Şi cei care fac, şi cei care nu spun ce nu e ok şi care se complac. Cel mai rău este că ne-am pierdut curajul de a rata, de a greşi… Şi băgăm totul sub preş, preşul e în capul nostru un fel de covor minunat sub care noi nu vedem nimic. Şi toată lumea ştie că gunoiul e acolo.

Dacă priveşti teatrul din interior nu-şi pierde corola de minuni?

Rămâne la fel de minunat, dar îţi dispare bucuria simplă. Când începi să te uiţi la un spectacol de teatru, cunoscând din interior mecanismul, cât de simplă şi adevărată este şi poate să fie această artă şi cât de multe pietre de moară îi legăm de picioare din propria noastră imposibilitate sau din orgoliu, îţi pierzi ochii de copil când te uiţi… Nu mă irită un actor pe care-l văd că nu e bine sau că regizorul a lăsat jumătăţi de măsură, am ajuns să văd câţi bani s-au cheltuit aiurea şi mă gândesc câte alte lucruri s-ar fi putut face cu ei tot în teatru.

Şi dacă ai putea să faci un sistem de teatru care să funcţioneze cât mai aproape de perfect…

Teatrul merge mână în mână cu societatea, trăim într-o societate abulică, e firesc să oglindească abulia generală. Teatrul nu trebuie să fie perfect…

Nu teatrul, sistemul…

Cred că omul sfinţeşte locul. Câtă vreme nu încercăm noi să fim cât mai mult din cât putem să fim nu vom putea face nimic sănătos. Nu vreau să folosesc termeni precum „serios”, „adevărat”… Sănătos! Firesc! Normal! E nevoie de onestitate. Teatrul e o întâlnire, spune Peter Brook. Dar e şi o întâlnire a ta cu tine. Dacă refuzi această întâlnire, dacă îţi imaginezi că vorbind singur în oglindă ai o întâlnire e foarte trist. Robert Lepage defineşte cel mai bine relaţia creatorului cu lumea. Spune el: toţi, atunci când ajungem la o stilistică proprie şi însemnăm ceva pe scena teatrului, parcă ne aşezăm într-un frumos vagon de Orient Expres şi călătorim şi privim lumea din acest vagon de lux, iar ceilalţi stau pe peron şi ne fac cu mâna. Ceea ce e o iluzie. Între timp s-a inventat racheta, ceilalţi călătoresc pe alte planete şi în alte universuri şi noi stăm la geam şi facem cu mâna din Orient Expres. Din păcate se întâmplă aşa… Cei mai mulţi creatori sunt în acest pericol. De a sta în propriul vagon, foarte luxos, foarte frumos, şi pe lângă ei tine lumea călătoreşte cu viteza luminii şi e de mult pe alte planete…

Ce e teatrul pentru tine?

E o artă pe care trebuie să înveţi s-o priveşti cu detaşare ca să poţi vedea „the big picture”. Cu detaşare şi foarte mult pragmatism, ca să poţi s-o faci la cel mai înalt nivel. E un mecanism perfect. E o artă care cere detaşare pentru că nu ţine numai de tine. Şi cred că e şi cea mai generoasă dintre arte pentru că dacă te gândeşti la tine sunt 99 la sută şanse să ratezi. Trebuie să te gândeşti la celălalt. E ca în parabola aceea a părintelui Argatu. Când l-au întrebat dacă a fost în Rai, el a spus „Da, am fost”. „Şi-n Iad?” „Da, şi-n Iad.” „Şi cum e acolo?” Zice: „Păi Raiul era o masă şi la masa aia erau numai bucate minunate şi toţi luau cu lingura şi-l hrăneau pe cel de alături.” „Şi-n Iad cum e?” „Exact la fel, numai că fiecare voia să se hrănească pe el şi de câte ori ducea lingura la gură, era goală şi toată lumea plângea.” Ăsta e  teatrul pentru mine. Dacă nu te gândeşti că-l hrăneşti pe celălalt te trezeşti cu lingura goală…