În mod evident, a alege trei spectacole pe care, personal, le consideri remarcabile/ marcante/ importante pentru istoria ultimelor două decenii a teatrului românesc înseamnă, înainte de orice, un exerciţiu extrem de frustrant în raport cu propria memorie – afectivă sau raţională. Frustrarea e generată, cred, de o lipsă de consecvenţă în raport cu propriile valori – ce se modifică (firesc!) cu fiece vârstă teatrală. Cum înţeleg că formula „cel mai mult şi mai mult“ (la care se adaugă, după caz, „mi-a plăcut“, „m-a marcat“, „mi se par…“) nu poate justifica în cheie obiectivă opţiunea, m-am văzut obligată să caut o perspectivă unificatoare. Este, din start, o formă de „sărăcire“, dar o sărăcire pozitivă, sper.
În ordine cronologică, cele trei creaţii ce persistă în memoria spectatorului onest care am fost şi îmi doresc să rămân sunt:
1.O trilogie antică după texte de Sofocle, Euripide, Seneca; regia Andrei Şerban; Teatrul Naţional Bucureşti, 1990
2.Ghetou de Joshua Sobol; regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Naţional Bucureşti, 1993
3.Orestia după Eschil; regia Silviu Purcărete; Teatrul Naţional Craiova, 1998
Despre „întâlnirea“ numită Trilogia antică nu pot decât să repet ceea ce spun toţi cei din generaţia mea: a participa la acest spectacol a fost, pentru interpreţi şi spectatori deopotrivă, un act iniţiatic. Deşi mă îndrăgostisem de teatru graţie unor creatori din anii ’80 (Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Harag Gyorgy, Horea Popescu, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete) Trilogia… m-a ajutat să găsesc răspunsul, valabil şi azi, la o interogaţie pe care o va lansa, puţin mai târziu, o altă montare a lui Andrei Şerban: Cine are nevoie de teatru?
Ghetou e un spectacol tulburător nu numai prin subiectul care, în contextul unei dezinhibări a conştiinţelor noastre după ’89, ne-a forţat să privim altfel istoria, fiinţa umană şi pe noi în rolul de judecători ai unui trecut – vai! – atât de repetabil. Niciodată înainte, şi nici după, nu am experimentat atât de brechtian teatralitatea. Toate elementele acestui spectacol cu grandoare wagneriană – actorii, textul, spaţiul, mişcarea scenică, muzica, scenografia şi direcţia de scenă – colaborau perfect, nu cu smerenie unul faţă de celălalt, ci cu brutalitate, cu egoism. Rezultatul, însă, era un triumf al Teatrului – al teatrului cu T mare – fiindcă numai certitudinea că te afli în faţa unei convenţii teatrale, că eşti, totuşi, la adăpost de acţiunea concretă, că implicarea e, de fapt, „în joacă“ făcea suportabilă condiţia noastră de supravieţuitori care mai găsesc justificări existenţei…
Orestia, sunt conştientă, a fost, probabil, cea mai puţin aplaudată dintre montările lui Silviu Purcărete din „ciclul antic“. Mie, însă, mi s-a părut cea mai frumoasă încheiere a unei aventuri personale a acestui creator de universuri artistice care uimeşte prin capacitatea uluitoare de a distila în forme teatrale esenţe din arte diferite – de la arhitectură şi muzică până la istorie, literatură, filosofie şi plastică. Înţeleg de ce e insuportabilă, pentru unii, claritatea tranşantă a imaginilor prin care decodifică sensuri şi poveşti cuprinse în mii de volume ce împovărează rafturile bibliotecilor. Şi înţeleg că poate părea prea vulgară o evocare a Troiei care arde prin transparenţa unui borcan de murături în care pâlpâie, aproape înghiţite de pământ, câteva lumânări. Dar dacă am acceptat că arta e o realitate de ordin superior şi că o imagine valorează pentru omul contemporan cât 1000 de cuvinte, e aproape pervers să cerem teatrului să rămână în afara timpurilor. Orestia marchează apogeul utopiei antice a lui Purcărete. Catharsisul era de gheaţă şi obliga la raţionare, la o purificare a conştiinţelor la care până şi zeii participau, pentru a putea readuce ordinea temporară într-un univers ce oricum nu poate fi salvat de la haos.
Ştiu că am cam „încurcat“ pe alocuri timpii verbelor… trecut, prezent – prezent, trecut… Dar e singurul mod în care mă pot raporta la trei clipe de magie pur teatrală pe care le-am trăit, le retrăiesc…
Carmen Stanciu este teatrolog, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia română şi conferenţiar doctor la Universitatea Naţională de Artă teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti.
Print