Se numără printre acei profesionişti din umbră cărora artiştii le datorează adesea mai mult decât îşi dau seama. Intermediari între scriitor şi publicul lui dintr-o altă ţară şi dintr-o altă cultură, traducătorii poartă pe umeri o dulce şi nobilă povară, căci şi ei sunt răspunzători pentru cum este perceput scriitorul pe care-l traduc în ţara pentru care îl traduc. Din categoria acestor profesionişti din umbră, face parte şi Carmen Vioreanu, care tocmai a încheiat un proiect lăudabil, împreună cu UNITER. Despre proiectul „Un veac de relectură”, despre August Strindberg şi lumea lui, despre spectacole după piesele dramaturgului care a condus-o, aşa cum mărturiseşte, spre răspunsuri la întrebări personale, şi despre sine am realizat un scurt dialog cu Carmen Vioreanu, care a tradus în ultimii doi ani 13 piese ale scriitorului suedez.
Se concretizează toamna aceasta un amplu şi ambiţios proiect dedicat lui Strindberg. Ne puteti povesti cum a început?
Îmi aduc aminte că pe la începutul lui decembrie 2010 am primit un telefon de la Aura Corbeanu care voia să ne întâlnim la UNITER pentru a-mi povesti despre un proiect. De la Aura am aflat că Anca Berlogea (care îşi semnează creaţiile pentru scenă cu numele Ana Boariu) lucra la redactarea unei monografii Strindberg scrisă de mama sa, regretatul profesor şi om de teatru Ileana Berlogea. Munca de cercetare a doamnei profesor Ileana Berlogea se desfăşurase timp de două decenii, cu perioade mai intense de lucru în anii 1971-72, apoi 1982-83. Ana zice că toată copilăria a auzit-o pe mama sa spunând că trebuie să termine monografia Strindberg. La câţiva ani de la moartea mamei, s-a încumetat să adune tot materialul spre a-l publica. Cât a lucrat la redactarea manuscrisului a citit aproape toate operele lui Strindberg, a depus o muncă de cercetare serioasă ca să înţeleagă cele scrise de mama sa, şi astfel i-a venit ideea unui amplu proiect Strindberg pentru 2012, când aveau să se împlinească 100 de ani de la moartea autorului suedez. Aura Corbeanu a fost foarte receptivă la propunerea Anei Boariu şi astfel a pornit proiectul propriu-zis. Selecţia celor 12 piese a fost făcută tot de Ana Boariu. Tot ea, împreună cu Aura Corbeanu, a redactat proiectul de finanţare pentru fondul de traduceri al Consiliului Europei. Proiectul a fost aprobat în decursul anului următor, astfel că, la începutul verii lui 2011, era un fapt cert că cele 12 piese vor fi traduse. Implicarea mea s-a limitat, aşadar, la traducerea pieselor şi pregătirea lor pentru tipar. Restul activităţilor din cadrul proiectului Un veac de relectură au fost puse la punct de Aura Corbeanu, Ana Boariu şi Maria Morar. ”Prologul” proiectului a fost acum un an, în cadrul FNT, cu lansarea monografiei Strindberg semnate de Ileana Berlogea şi cu happening-ul pornind de la piesa Marele drum de Strindberg, în traducerea mea şi regia Anei Boariu.
Se face astfel un gest tardiv de recuperare a scriitorului în spaţiul românesc. Aţi avut parte de surprize despre Strindberg traducând aceste piese? Sau aţi avut doar o confirmare?
Surpriza pentru mine a fost să îl percep altfel de această dată. Eu am studiat mult Strindberg la şcoală, la Universitatea din Bucureşti, la Universitatea din Uppsala, am citit multe piese şi câteva romane de-ale sale. Totuşi, nu suficient de mult, nu am citit tot. Când m-am apucat de piesele lui Strindberg, aveam deja o activitate în spate: tradusesem 61 de piese de teatru şi scrisesem chiar eu câteva. Dar tot am început lucrul cu nişte temeri. Gabriela Melinescu m-a sfătuit odată să traduc piesele lui Strindberg. I-am spus că nu am curaj. Nici acum, după zece ani, nu prea aveam curaj să mă apuc de lucru. Am crezut, într-un fel ciudat, că o să fiu respinsă şi ţinută la distanţă. Una este să fii cititor al unei piese de teatru, şi cu totul altceva este să o recreezi într-o altă limbă, să lucrezi cu textul şi să fii o parte din el. Ştiam, din experienţa anterioară, că trebuie să te întâlneşti cu autorul pe undeva, pe la jumătatea drumului. Dacă el nu face câţiva paşi spre tine şi mergi numai tu spre el, nu poate ieşi nimic. Cam în această direcţie se aflau temerile mele. Surpriza, dacă o pot numi aşa, a fost să-mi dau seama cât de abordabil şi de deschis este Strindberg. Am lucrat într-o stare de spirit foarte bună, ceea ce nu mi s-a întâmplat întotdeauna cu alte piese pe care le-am tradus. L-am recitit altfel faţă de acum 15-20 de ani. Şi am găsit răspunsuri la foarte multe întrebări pe care le aveam. Am înţeles, spre exemplu, că Jon Fosse (dramaturg norvegian, din care am tradus 13 piese) este influenţat imens de Strindberg, am înţeles în sfârşit de ce şi în ce fel Strindberg i-a influenţat pe Mattias Andersson şi Åsa Lindholm, doi autori dramatici favoriţi de-ai mei, cu care am lucrat, de asemenea, foarte mult. Şi, cel mai important: am găsit răspunsuri la întrebări foarte personale, despre mine.
Dramaturgul Strindberg, aşa cum l-aţi descoperit prin aceste texte, este dublat de un poet puternic, de un filosof, de un mistic sau aceasta este doar o falsă impresie?
Strindberg a scris enorm: piese de teatru, romane, nuvele, eseuri de critică a artei, cărţi pseudo-ştiinţifice, de filosofie, poezie, jurnal. Operele sale complete, publicate în Ediţia Naţională Suedeză, însumează 72 de volume. Aici se adaugă şi cele 20 de volume cu scrisori. Toată experienţa pe care Strindberg a acumulat-o prin practicarea diferitelor ştiinţe exacte sau a jurnalismului a folosit-o pentru teatru. Nu putem să îl catalogăm doar ca ”autor dramatic”, ”poet” sau orice altceva, pentru că el este un concept. Este Strindberg.
În câteva cuvinte, cum arată lumea lui văzută prin ochii unui traducător care l-a citit îndeaproape?
În lumea lui Strindberg este multă lumină. Totul are rostul său. Atunci când crezi că totul este pierdut, te înşeli. Este în ordine să îţi arăţi slăbiciunile şi să fii om, pur şi simplu. Aceasta este lumea lui Strindberg.
Un mic exerciţiu de imaginaţie: Cum ar reacţiona azi, dacă ar descinde într-o sală de teatru, la un spectacol, după o piesă de-a lui?
Într-un interviu pe care l-a dat unei reviste daneze în 1899, la împlinirea vârstei de 50 de ani, scria că şi-ar dori să fie un autor dramatic jucat mereu. Ar fi, aşadar, mulţumit că este jucat în continuare. Ar asculta şi ar privi cu atenţie, după care ar mulţumi politicos actorilor şi regizorului. Ar fi foarte atent la dotarea tehnică a teatrului şi nu ar fi exclus să facă o vizită la cabina tehnică, să vadă aparatura. Le-ar scrie actorilor, individual, câte o scrisoare cu mici indicaţii regizorale, le-ar spune unde au greşit, unde ar trebui îmbunătăţit. Ar lăuda unde e cazul. Nu ar fi exclus să dorească să-i întâlnească după spectacol la o bere (băutura sa preferată) şi să asculte mici bârfe.
Ce a fost teatrul pentru Strindberg?
Sună banal, dar teatrul a însemnat totul pentru Strindberg. A fost modul prin care el a putut să se exprime cel mai bine. El a spus în câteva rânduri că este doar un intermediar a ceea ce se întâmplă în jurul său. Strindberg a fost ca om foarte timid şi totodată foarte receptiv faţă de tot ce se întâmpla în jurul său. Nu doar la întâmplările cotidiene, ci şi la diferitele mişcări şi curente europene. Thomas Mann spunea că Strindberg s-a aflat în afara şi deasupra şcolilor şi mişcărilor şi că le-a unit pe toate. Foarte adevărat. Este uimitor cum Strindberg s-a recreat tot timpul, cum a intuit ce şi cum să preia de la Shakespeare sau Schiller şi ce să nu preia de la Goethe, spre exemplu. Strindberg ne-a lăsat câteva lucrări teoretice foarte valoroase despre teatru, adresate în principal membrilor echipei artistice a Teatrului Intiman, un teatru experimental fondat de el împreună cu actorul şi regizorul August Falck. Pentru multe dintre piesele sale a publicat şi texte teoretice.
Este montat în continuare constant, însă creatorii de astăzi nu sunt tocmai atraşi de textele lui sau se încumetă rar să le monteze. De ce?
Niciun regizor român nu este de condamnat că nu montează Strindberg. Strindberg nu este obligatoriu. Dacă te regăseşti în el, îl montezi. Dacă nu, nu. Numele lui este, la noi, identificat prea mult cu Domnişoara Iulia şi Tatăl. Este adevărat, sunt piese mult jucate şi în alte ţări. Probabil că ar trebui să existe în spaţiul teatral românesc ”acel spectacol Strindberg”, aşa cum s-a întâmplat în Germania cu spectacolele lui Max Reinhardt şi în Suedia cu cele ale lui Olof Molander şi Ingmar Bergman. Din fericire însă, avem şi noi un regizor Strindberg: Cătălina Buzoianu. Visul, Sonata fantomelor, Tatăl sau Pelicanul, în regia doamnei Buzoianu, sunt repere ale creaţiei spectaculare româneşti contemporane. Peste trei săptămâni, doamna Cătălina Buzoianu va conduce work-shop-ul Spre Damasc. Poate însemna enorm acest work-shop-eveniment pentru receptarea şi redescoperirea lui Strindberg în spaţiul cultural românesc. Mă gândesc la toţi tinerii care vor participa la acest eveniment unic, la câte căi se vor deschide pentru ei.
Se spune că Strindberg a vorbit limba secolului XXI încă de la începutul secolului XX. Sunteţi de acord?
Sigur că sunt de acord. Strindberg este mai contemporan decât noi.
Există, în memoria dvs. personală, un spectacol după o piesă de-a lui pe care îl consideraţi un reper?
Majoritatea spectacolelor Strindberg le-am văzut prin Suedia. Ţin minte un spectacol din 2005 al regizorului suedez Andreas Boonstra, Spre Damasc cu trenul fantomelor. Era un colaj cu texte din Spre Damasc, Sonata fantomelor şi Un joc al visului. Mi-au plăcut umorul, autoironia lui Boonstra. Excelent şi la nivel vizual. Scena din pod cu Necunoscutul şi Soacra mi-o amintesc şi acum. Andreas Boonstra este de-a dreptul fenomenal. Am asistat la nişte repetiţii de-ale lui, timp de o săptămână, acum un an, la Teatrul Ung Scen Öst din Linköping. Era o piesă scrisă de el şi de Malin Axelsson. După acele repetiţii am înţeles că el este un regizor Strindberg, indiferent ce text ar lucra. Anul acesta, cu ocazia centenarului, Televiziunea şi Radiodifuziunea Suedeză au programat spectacole Strindberg din toate timpurile. Să asculţi montările radiofonice ale lui Olof Molander din anii 1930 este magic. Sonata fantomelor, în regia Cătălinei Buzoianu, de la Teatrul Mic (1999) a rămas în amintirea mea, cu frumuseţea sa stranie.
Care dintre piesele recent traduse este mai aproape de sensibilitatea contemporană şi de ce?
Toate cele 13 piese traduse recent (am adăugat aici şi Marele drum) sunt extrem de contemporane. Strindberg îţi dă impresia că ţi se adresează personal. El vorbeşte despre el însuşi, dar în acelaşi timp îţi dă senzaţia că totul este despre tine. Este fascinant. E montat de 150 de ani încoace, pe scene din întreaga lume, şi nu este nici pe departe epuizat.
Este anul centenarului. Ca să se evite manifestările festiviste, cum aţi marca un secol fără Strindberg?
Nu îmi pot imagina un secol fără Strindberg. Ar fi un secol de întuneric.
Print