S-a născut la Constanța, pe malul mării, care a rămas până azi marea ei iubire. Dragostea pentru desen și chiar pentru scenografie și-a descoperit-o foarte de timpuriu, motiv pentru care a și urmat cursurile Liceului de Arte Plastice din Constanța, secția Scenografie. Viața a purtat-o apoi spre Iași, unde a urmat cursurile Universității din același oraș, Facultatea de Geologie și Geofizică. Este Doctor în Arte Plastice și Decorative. În prezent, este scenograf la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca. A semnat scenografiile unor spectacole importante și premiate, a lucrat cu regizori cunoscuți, precum Andrei Șerban, Gábor Tompa, Felix Alexa… La Teatrul Nottara, a semnat în această primăvară scenografia spectacolului „Iona”, pus în scenă de Gábor Tompa și în acest spațiu ne-am și întâlnit și am stat de vorbă. În Sala „George Constantin”, la o cafea, am vorbit despre Constanța din amintiri, despre lumi care dispar, despre gusturi, mirosuri și arta efemeră a scenografiei…
Suntem în decorul la „Iona”. Ce anume ai vrut să spui prin acest spațiu care arată ca o instalație?
Într-adevăr, am făcut mai multe documentări și am simțit că acest spațiu ar trebui să fie mai mult o instalație. Am încercat să luminez totul și să fie totul alb. Eu sunt din Constanța și am nostalgia plimbărilor lungi pe malul mării, în special toamna târziu, iarna sau primăvara devreme, când încă plajele nu sunt populate de oameni și marea aduce diverse lucruri la mal. E fascinant. Și m-au impresionat întotdeauna foarte mult bucățile de lemn care sunt aduse la mal și care nu mai au scoarță și sunt toate albe. Și au o piele, un fel tegument foarte fin și foarte fragil. În același timp, e albul acela al scoicilor care sunt aduse la mal… Rămân pe plajă mormane de scoici albe. De fapt, apa și sarea curăță orice culoare și totul capătă albul acela de cretă. Exact asta e senzația pe care am vrut s-o obținem aici, spațiul curățat de orice culoare individuală. E culoarea mării care a trecut secole de-a rândul peste obiecte. Și în același timp, balena noastră a înghițit o mulțime de obiecte pe care oamenii le aruncă în ape. Deșeuri, plastic… Seara, dacă te plimbi la noi pe malul mării, e înfiorător să vezi ce pot lăsa oamenii în urma lor. E foarte trist. Balena noastră e o balenă din zilele noastre. Iar, pentru mine, Iona este strict legat de Constanța, locul unde am și citit prima dată textul. Mie marea întotdeauna mi-a dat un sentiment ambiguu, de libertate și în același timp de închisoare. Pentru că orizontul îl vedeam, era acolo, foarte departe, dar cumva nu puteai să treci mai departe. Cam asta este și cu Iona… El are un orizont de care trece, dar îi apare un alt orizont care îl limitează. Și într-un fel e împăcat cu asta. Mie mi se pare că devine mai înțelept prin această împăcare și resemnare și încearcă să îmbogățească locul în care se află, burta balenei, cu orizontul lui propriu.
Vorbești cu atâta plăcere de Constanța copilăriei tale. Cum era Constanța în copilăria ta?
Era un loc plin de flori, foarte verde, foarte curat. Exista atunci un fel de ritual al constănțenilor. În fiecare sfârșit de săptămână, ieșeam și ne plimbam de pe Bulevardul Tomis, până jos la Cazinou, și țin minte că oamenii cu care ne întâlneam erau îmbrăcați în alb. Era foarte mult alb, culori pastelate, alb, rochii albe, cămăși albe, totul era foarte luminos. Față de cenușiul pe care-l întâlnim în viețile noastre de mulți ani… Și erau câteva puncte unde ne opream. Cum mergeam pe străduță spre Piața Ovidiu, erau niște magazine foarte vechi, ale unor turci. Țin minte că era un turc bătrân cu fes, care vindea cafea. Și avea o mică încăpere cu saci de cafea. Era acolo un miros înnebunitor. Iar în fața vitrinei dormea mereu o pisică mare. Și mirosea a cafea la nisip, a cataif, bragă, șarlotă… De-asta am început de mică să beau cafea. Bunica mea cumpăra cafea verde, era un întreg ritual, o prăjea într-un ceaun, iar bunicul o râșnea într-o râșniță veche de aramă. Pentru mine, practic, Constanța, dincolo de frumusețea ei și de lumină – căci era o deschidere atunci, parcă cerul era mai înalt – înseamnă o memorie a mirosurilor și a sunetelor. Mirosea a cafea la nisip, a cataif, a piersici și a pește. Și îmi plăcea foarte mult să mă plimb. Așa cum spuneam, duminicile, când ne plimbam, ne opream în Piața Ovidiu, unde era o simigerie foarte mare, unde vedeam cum se fac covrigii. Și plăcinta dobrogeană. Era un spectacol întreg. Mâncam kefir cu caimac în niște boluri de lut, apoi ne plimbam pe faleză. Și mai țin minte serile, cazinoul… Care acum e ca o fantomă, te înspăimânți. Pe-atunci, însă, lângă cazinou, era un mic spațiu cu o orchestră și erau mese afară. Era mereu o muzică, un fel de café-concert, și toți erau îmbrăcați în cămăși albe. Mergeam cu ai mei și beam acolo bragă și mâncam alune. Era plăcerea de a trăi… Îmi plăcea mult să mă plimb pe la Cazinou. Era ceață, o ceață groasă de puteai s-o tai cu cuțitul. Parcă se lipea de tine. Și se auzeau vapoarele în port, prin ceață. Eu întotdeauna asociam sunetele alea cu niște animale uriașe, marine, care vor să intre în port și nu găsesc loc. Absolut fascinante, în ciuda frigului și a crivățului, erau iernile. Marea în fiecare oră avea altă culoare. Se schimba, parcă fierbea, se aduna un abur deasupra ei. În copilărie eu n-am simțit că trăim în comunism. Constanța era cumva ruptă.
În fiecare sfârșit de săptămână, ieșeam și ne plimbam de pe Bulevardul Tomis, până jos la Cazinou, și țin minte că oamenii cu care ne întâlneam erau îmbrăcați în alb. Era foarte mult alb, culori pastelate, alb, rochii albe, cămăși albe, totul era foarte luminos. Față de cenușiul pe care-l întâlnim în viețile noastre de mulți ani… Și erau câteva puncte unde ne opream. Cum mergeam pe străduță spre Piața Ovidiu, erau niște magazine foarte vechi, ale unor turci. Țin minte că era un turc bătrân cu fes, care vindea cafea. Și avea o mică încăpere cu saci de cafea. Era acolo un miros înnebunitor. Iar în fața vitrinei dormea mereu o pisică mare. Și mirosea a cafea la nisip, a cataif, bragă, șarlotă…
Și când a început să se destrame lumea asta frumoasă?
Cam când eram eu adolescentă. Mi-aduc aminte că au început frigul, lipsa de alimente, cum așteptăm câte o oră autobuzul în frig… Era ca și cum ar fi fost o carie uriașă care mânca orașul din interior. Și orașul vechi dispărea…
Iar acum, când te duci la Constanța, ce simți?
O durere teribilă. Și am călătorit în multe locuri ale lumii, am văzut și locuri extraordinare, dar și locuri foarte sărace. Însă de fiecare dată când mă întorc în Constanța, mă doare sufletul, pentru că mi se pare un loc foarte trist, foarte neiubit. Pentru că acum constănțenii sunt niște oameni foarte triști, li s-a luat speranța. Și parcă suntem pedepsiți că iubim locul acela. Acolo parcă e un capăt de linie… Anul trecut am fost la un concert în interiorul Cazinoului. Așa durere nu am mai simțit de mult. Am plâns, pur și simplu. Vedeam cum au căzut stucaturile, cum picturile sunt pline de mucegai. Cazinoul era emblema Constanței… Dar el, acum, e lăsat să moară.
Îți aduci aminte care e primul desen pe care l-ai făcut?
Da. Cred că aveam vreo cinci ani. Locuiam la casă, într-o curte mare, cu vie, cu păsări, pisici… Și petreceam tot timpul afară în curte și luam bucăți de cărămidă și desenam pe trotuar. Și atunci, ai mei s-au gândit să-mi cumpere o tablă cu cretă. Și am desenat un cal. Acesta a fost primul meu desen. După care am tot desenat…
A fost începutul clar al unui drum clar?
A fost foarte amestecat. Tata a fost actor. Iar mama avea un glas foarte frumos și scria și poezii. Era o atmosferă artistică în casă. Și tata povestea foarte frumos. Așa de frumos, că eu vedeam totul și făceam din păpuși, din obiecte, mici scenografii. Desenam și la școală foarte mult. Și într-o zi a venit mama și m-a luat repede că se dă examen… Liceul de Arte se tot înființa și desființa. Și m-am dus și am dat examen. Iar la liceu, la un moment dat aveam și modelaj, iar eu, în recreații, le făceam colegilor, ca să-i distrez, un fel de teatru. Și odată a intrat profesorul și mi-a zis: „Nu știu ce vrei tu să faci, dar ar trebui să faci teatru.” La un moment dat s-a înființat la liceu secția de scenografie, unde am avut-o profesoară pe dna Anca Niță, de la care am învățat enorm. Apoi am făcut practică la teatru, unde erau Eugenia Tărășescu Jianu și Șerban Jianu. Și ne duceam la ei acasă să mai lucrăm… Și odată, la ei, în bucătărie era un tânăr cu părul negru și mustață. Mi l-au prezentat, un tânăr regizor cu care Eugenia făcea un spectacol. „Miles Gloriosus”… Acest tânăr era Silviu Purcărete. Pentru mine a fost o întâlnire care m-a marcat. El m-a invitat să vin la repetiții.
Când drumul părea atât de clar, cum ai ajuns la Facultatea de Geologie?
Am vrut să fac scenografie, dar erau doar trei locuri și n-am avut norocul să intru. Și m-am supărat foarte tare, n-am mai crezut în mine, am rupt tot ce făcusem, eram și foarte îndrăgostită și iubitul meu, care apoi mi-a devenit soț, intrase la Iași la Pictură. Mi-am spus că nu sunt bună de artă și că o să mă duc cu el la Iași la orice facultate or să fie locuri. Și erau locuri la Geologie. Habar n-aveam ce e Geologia, dar am citit în dicționar și scria foarte frumos… ca din Jules Verne. Însă în tot acel timp am tânjit după altceva. Și soțul meu nu m-a lăsat să renunț. Am reînceput să desenez… o serie de scaune inspirate din Kafka. Eram bântuită de Kafka din adolescență. Așa că am avut o perioadă de pesimism profund… Cu această serie am avut expoziții și așa am revenit.
Scenografia e o artă ingrată, pentru că nu iei tu aplauzele… Creează asta vreo frustrare?
Nu. Mie îmi place să lucrez în echipă, pentru că fiecare spectacol e o lume nouă. Și descoperi în tine lucruri pe care nici nu credeai că le ai. Și apoi îmi place foarte mult acest proces de creație împreună. N-am avut niciodată orgoliul acesta. Dar am orgoliul de a face lucrurile bine. Atunci sufăr, când nu iese bine.
Și ce înseamnă să fie bine?
Ca ceea ce pun eu pe scenă să completeze acest mic univers pe care-l reprezintă un spectacol de teatru. Și niciun detaliu nu e indiferent. Uneori e greu să cureți din ceva foarte bogat și să ajungi la lucruri simple. Vreau ca ceea ce fac să reprezinte un univers. Vreau să creez stări. Îmi place să stau la premieră și să mă uit la spectatori. Și am simțit uneori că au fost zâmbete sau aplauze pentru ceva ce fusese contribuția mea… Mă bucur dacă un spectacol poate să transmită emoție.
Vreau ca ceea ce fac să reprezinte un univers. Vreau să creez stări. Îmi place să stau la premieră și să mă uit la spectatori. Și am simțit uneori că au fost zâmbete sau aplauze pentru ceva ce fusese contribuția mea… Mă bucur dacă un spectacol poate să transmită emoție.
Ce înseamnă din punctul tău de vedere un spectacol valoros?
Un spectacol care creează emoție, care schimbă ceva în tine. Un spectacol care nu se șterge imediat ce ai urcat scările și ai ieșit din teatru.
Te simți liberă atunci când creezi? Sau sunt și îngrădiri?
Sunt îngrădiri. Și acum din ce în ce mai multe… mai ales financiare. Dar caut să respir dincolo de îngrădirile astea. Eu nu pot lucra sub presiune sau când sunt conflicte și frustrări.
Și ce cauți la un regizor?
Eu funcționez în imagini. Și atunci când un regizor vorbește cu mine trebuie să creeze în mine ceea ce urmează să creăm împreună, mai departe, în spectatori. Dar când intri într-o echipă nu ai voie să trădezi, pentru că pe scenă orice trădare se simte. Scena e ca o lupă uriașă. În care orice lucru care nu e la locul lui se vede… E ca și cum mai mulți suflăm să ținem o pană în aer și, dacă suflarea unuia e rece, acolo cedează.
Vorbeai de îngrădirile financiare. Un spectacol bun se face neapărat cu bani mulți?
Sigur că tuturor ne-ar plăcea să ne permitem orice. Dar ce mă deranjează e că începem să devenim mai mult contabili decât creatori. Poți să ai foarte mulți bani și să faci ceva copleșitor de greu, care îți arată doar că au existat bani. Sau poți să pui într-un spațiu gol o lumină și un actor și să fie ceva sublim. Nu știu să teoretizez, dar cred că e ceva legat de niște energii comune. Poți să ai bani mulți și să iasă ceva extraordinar sau dimpotrivă. De exemplu, „Unchiul Vanea” la Cluj nu l-am făcut cu foarte mulți bani. A avut un buget relativ modest. Dar, da, cred e necesar să ai un buget decent. Eu nu sunt scenograful cheltuielilor exorbitante. Dar există o medie decentă pe care e necesar să o avem.
Lumile pe care le creezi pe scenă sunt mai degrabă o copie a realității sau o invitație în iluzie?
Ca să combin ce-ai spus, sunt o trecere a realității prin propria iluzie. Sunt lucruri pe care le-am văzut, le-am simțit, le-am trăit, dar poate că au fost doar în imaginația mea. Pentru că oriunde merg descopăr lucruri, îmi place să mă uit la oameni, la locuri. Preiau stări. Și pentru că vorbeam de Andrei Șerban, mi-am amintit acum o întâmplare specială legată de „Strigăte și șoapte”… am avut un turneu în străinătate. Și am jucat într-o fostă sală de bal. Dintre creatorii spectacolului doar eu eram, Andrei n-a putut să vină cu noi. Iar organizatorii festivalului ne-au aranjat o serie de interviuri. Mi s-a spus că o să am un interviu de zece minute în spațiu. Ne-am așezat în camera roșie, alături era scaunul lui Bergman, și când am început să vorbesc despre spectacol, s-a ridicat de undeva un fluture mare, cu roșu, negru și portocaliu. Și a început să zboare. A fost un moment magic. Când am terminat interviul m-am dus la actori și le-am povestit. Partea cea mai frumoasă a fost că, la spectacolul de seară, era acel momentul când Bogdán Zsolt era așezat pe fotoliu și a apărut fluturele nu se știe de unde și s-a așezat pe piciorul lui. Și urmează scena cu Agnes care moare, iar fluturele a zburat și s-a așezat deasupra patului ei. Și a rămas acolo până la final… Băieții de la lumini au pus la final un proiector pe fluture și toată lumea a aplaudat. Pentru mine asta a fost starea de grație. Asta vreau eu să obțin într-un spectacol. Acea stare de grație care să atingă în noi niște locuri care să ne amintească de faptul că suntem oameni și că trăim pe această planetă.
Asta e motivația pentru care faci teatru? Cât e egoistă și cât e altruistă?
E amestecat. Îmi place să fac teatru. E și o fugă de realitate… Deși sunt destul de ancorată în ea. Dar e o încercare de a construi o realitate mai concretă, mai clară. Ca și cum privești printr-un geam aburit și se șterge și vezi foarte clar lucruri pe care nu le vedeai până atunci.
Care a fost cea mai complicată lume pe care ai creat-o?
Procesul acesta de creație e cu multe chinuri și cu nopți nedormite… și cu mari spaime. Greu lucrez cu regizori care vor să încarce, să adauge mereu ceva în spațiu, pentru că mie îmi place să curăț. Îmi place să fie aer pe scenă. Dar asta ține de firea fiecăruia.
Îmi place să fac teatru. E și o fugă de realitate… Deși sunt destul de ancorată în ea. Dar e o încercare de a construi o realitate mai concretă, mai clară. Ca și cum privești printr-un geam aburit și se șterge și vezi foarte clar lucruri pe care nu le vedeai până atunci.
Asta ar fi un specific al scenografiilor tale? Să fie aer pe scenă?
Da, să fie aer… dacă obiectele și actorii nu au aer în jur nu le mai vezi forma, aura.
Ce simți când se destramă lumile pe care le-ai creat? Când moare un spectacol?
Am avut o experiență cumplită, prima mea experiență dureroasă vizavi de soarta scenografiei care e artă efemeră. La Constanța, eram la Teatrul de Păpuși, acolo mi-am început drumul, cu Mona Chirilă. Am făcut atunci niște spectacole foarte frumoase, „Fetița cu chibrituri”, „Capra cu trei iezi”… Și acolo fiecare obiecțel, capetele păpușilor erau pictate de mine. Decorul de la „Fetița cu chibrituri” l-am pictat într-o noapte. Aproape fizic era o parte din mine în acele spații. Și la un moment dat teatrul s-a mutat din clădirea lui într-o Casă de Cultură și s-au scos toate decorurile spectacolelor care nu se mai jucau și au fost distruse în fața teatrului. Eu n-am văzut momentul… Dar pe urmă, câteva zile bune, găseam pe străduța care duce spre mare câte o bucățică din costumul iedului mic sau o bucățică se decor… Da, e foarte trist când se distrug decorurile. Simți cu se rupe o parte din tine.
Dacă ar fi să te muți într-un decor pe care l-ai creat?
Poate că m-aș duce în vacanță în „Unchiul Vanea”…
Print