Carol Ionescu: Cu generația mea, începe o nouă eră în teatru…

Carol Ionescu este cel mai tânăr actor din trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză și a intrat în această trupă chiar la sfârșitul liceului. Este Romeo, în „Romeo și Julieta” la Teatrul Metropolis, unde îl mai puteți vedea în „Visul unei nopți de vară”, „Hamlet”, „O scrisoare pierdută”, „Titanic vals”, „Amadeus”. Este fiul actorului Șerban Ionescu și al actriței Magda Catone. Și-a petrecut copilăria în teatru, dar a vrut inițial să se facă astronaut. Crede că teatrul se pregătește azi să intre într-o nouă eră. Și e sigur că a moștenit talentul din două părți. Una dintre cele mai frumoase amintiri cu tatăl lui e o plimbare pe malul Dunării. O discuție la o cafea, despre teatru, așa cum se vede el la 22 de ani…

Simți că faci parte dintr-o generație artistică?

Ah, întrebarea asta discutată în toate cârciumile, nopți la rând… Nu știu dacă pot eu să răspund acum la întrebarea asta și nu cred c-o să se poată mulți ani. Cred că sunt înconjurat de oameni foarte mulți foarte buni. Depinde câți o să treacă testul timpului și câți o să confirme valoarea.

Vrei să spui că sunteți mai degrabă individualități care nu se coagulează într-o generație? Că e o lume spartă?

Cred că am traversat deja perioada aia și începem să ieșim din ea, pentru că o grămadă de oameni își dau seama că e mai bine să fim împreună decât pe cont propriu. Și se formează echipe, iar oamenii încep să înțeleagă conceptul de breaslă. Cred că suntem la începutul unei ere…

O eră care se anunță cum?

Glorioasă… O eră care va scoate teatrul din mocirlă…

Crezi că acum e în mocirlă?

Cred că a fost o bună perioadă de timp. De fapt, așa se spune, e the general understanding. Mie nu mi s-a părut așa, dar eu am mers la teatru de când eram mic și poate nu-mi dau seama exact. Cred, însă, că a fost o perioadă mai complicată… În care teatrul n-a avut o direcție. Și acum lumea se dezmeticește.

Și care e direcția spre care se duce acum?

Nu știu. Dar simt că se conturează ceva, că suntem într-o perioadă de tranziție. Și simt că începem o nouă perioadă. Cu mine, cu generația mea…

Și în această generație, cine e Carol Ionescu?

Carol Ionescu nu s-a dezmeticit încă foarte bine. Sunt încă un puști și încep să mă maturizez. Iar asta e și bine, e și rău. Mi-e frică să nu pierd candoare. Dar apoi mă gândesc că n-are sens să-mi bat mintea prea mult cu toate astea și să teoretizez. Prefer să-mi dau voie să fac lucruri. Îmi dau voie să greșesc, chiar cu riscul să mă arunc uneori într-o mare de penibil.

Cred, însă, că a fost o perioadă mai complicată… În care teatrul n-a avut o direcție. Și acum lumea se dezmeticește. Simt că se conturează ceva, că suntem într-o perioadă de tranziție. Și simt că începem o nouă perioadă. Cu mine, cu generația mea…

Ai copilărit într-o familie de oameni care au făcut teatru. Mama actriță, tatăl actor. N-ai avut o reacție de respingere față de actorie?

Chiar nu voiam să fac asta. Acum, dacă mă uit acum în urmă, mi se pare că am fost avantajat. Eu am pornit de la baza muntelui. Și am primit tot ce aveam nevoie. Acum trebuie să confirm. Dar când eram copil nu-mi dădeam seama de toate astea și nici nu mă atrăgea teatrul. Voiam să mă fac astronaut… Și toată lumea era fericită. Până pe la zece ani a durat povestea asta cu astronautul. Pe urmă a picat, pentru că am ajuns la gimnaziu, am văzut că nu sunt bun la școală și mi-am dat seama că n-o să ajung niciodată astronaut. Pe urmă am vrut să mă fac fotbalist. A fost și opțiunea cu Liceul Enescu, dar a trecut repede.

Dar de ce te răzgândeai întruna?

Pentru că nu găsisem ceva ce să fiu sigur că pot să fac non-stop fără să mă plictisesc. Lucru care e foarte greu în lume în ziua de azi. Dar la un moment dat, la Școala Centrală, am intrat într-o super trupă de teatru, care și azi e foarte, foarte tare. Acolo am stat vreo trei ani și așa a început totul…

Deci n-a avut legătură cu mama și cu tata? A fost un traseu paralel…

Da, clar. Țin minte că a fost o discuție la un moment dat când eram mic. Și am zis: „Dar ce-ar fi dacă m-aș face eu actor?” Și a fost așa o explozie: „NU!!!” De la tata mai ales. Probabil se temea, ca orice actor, că poate plodul e netalentat sau că nu se mai trăiește la fel de bine din actorie. Dar până la urmă am primit și confirmarea lui. După ce am intrat în trupa de teatru, ne-am învârtit noi pe la niște festivaluri. Eram coordonați de Anghel Damian și de Andrei Cătălin. Și la un moment dat am fost la Ideo Ideis și acolo am jucat „Șapte dintr-o lovitură” de Lia Bugnar. Tata era atunci destul de bolnav. Și stătea undeva, la o casa din afara Bucureștiului, se întorsese din străinătate unde zicea că s-a dus să moară ca Bălcescu… Făcea glume. Eu mergeam să-l vizitez de două-trei ori pe săptămână. Și, la un moment dat, când m-am dus, ajunsese și la el vestea că spectacolul nostru de la Ideo Ideis a fost super bun. Eu între timp mă hotărâsem că vreau să dau la actorie, mama era OK, dar cu el nu mai vorbisem despre asta. Și mi-a spus că e foarte mândru că fac asta și că am toată binecuvântarea lui. Nu mi-am dat seama niciodată până atunci cât însemna asta pentru mine, dar atunci a însemnat enorm.

Nu te-a văzut niciodată jucând?

Nu. N-a apucat. Dar nu cred că e o problemă mare. Noi doi am avut o relație foarte puternică de tată – fiu, de fapt, o prietenie. Toți acum vorbesc despre el de parcă s-ar fi bătut pe spate cu el: Pelicanul, Pelicanul… Da, dar înainte de toate era un OM. Iar ei nu l-au cunoscut atât de bine cum pretind. Și mă irită uneori astfel de oameni, pentru că nu pot să le spun povești despre cum era tata tată…

Care e cea mai frumoasă poveste despre cum era tata tată?

Când m-a prins că chiuleam de la școală… De obicei, tata nu prea se ducea la școală să mă verifice. Dar la un moment dat a venit. Nu era prea bună situația și era foarte supărat. Și mi-a zis: „Hai! Azi mergem să ne plimbăm.” Și ne-am plimbat toată ziua. Am plecat din București și am făcut o plimbare pe malul Dunării, pe la Olt, pe unde a copilărit el, am ajuns la Corabia, mi-a arătat școala, cinematograful, mi-a povestit toată copilăria lui. Și a fost foarte frumos. A vrut să-mi arate cumva că și el a făcut toate prostiile pe care le făceam eu. Nu știu dacă a vrut să-mi dea o lecție, dar mie mi s-a părut foarte frumos. Mi-a povestit cum a fost cu circul. A venit Circul în oraș, la Caracal, și trei prieteni, el și încă doi, au zis că fac și ei circ… Și unul și-a luat o scândură cu cuie, altul și-a improvizat un trapez și el și-a pus jar. Și toți au încercat să facă tot felul de nebunii, iar unul s-a ales cu mâna ruptă, unul s-a înțepat în cuie, de era să moară, și el s-a ars pe picioare.

De obicei, tata nu prea se ducea la școală să mă verifice. Dar la un moment dat a venit. Nu era prea bună situația și era foarte supărat. Și mi-a zis: „Hai! Azi mergem să ne plimbăm.” Și ne-am plimbat toată ziua. Am plecat din București și am făcut o plimbare pe malul Dunării, pe la Olt, pe unde a copilărit el, am ajuns la Corabia, mi-a arătat școala, cinematograful, mi-a povestit toată copilăria lui. Și a fost foarte frumos. A vrut să-mi arate cumva că și el a făcut toate prostiile pe care le făceam eu. Nu știu dacă a vrut să-mi dea o lecție, dar mie mi s-a părut foarte frumos.

Dar care e cea mai mare nebunie de tinerețe pe care ai făcut-o tu?

Am plecat la Paris așa, peste noapte. Totul a venit brusc dintr-o saturație de orașul ăsta. Și ne-am plimbat pur și simplu prin Paris, am mers prin Montmartre noaptea…

Nu-ți place Bucureștiul?

Bucureștiul a fost love&hate relationship de la început. Pentru că în copilărie eram mereu mutat pe la Brașov, pe la Caracal. Am stat la bunica la Brașov și acolo primeam toată ura asta pentru București. M-am îndrăgostit atunci foarte tare de Brașov, dar Bucureștiul am învățat să-l iubesc mai târziu, când mi-am dat seama că nu e doar o grămadă de gunoi. Cum mi-a zis un taximetrist de curând: „Bucureștiul e o grămadă de deșeuri, atât umane, cât și de gunoi.” I-am dat bacșiș. Omul avea o poezie a lui… (râde) Am învățat să iubesc Bucureștiul, pentru că-mi place dinamica orașului, îmi place noaptea, în Piața Rosetti, care e locul meu preferat. Are o vascularizare anume. Iar mie îmi place mult să-mi ascult instinctul…

Și în teatru?

Mai ales în teatru. Cred că tehnicile le înveți pe urmă, la școală, dar instinctul e baza.

Care e prima amintire cu tatăl tău?

Tot ce țin minte e asta: brazi, o stână, o fetiță pe care o chema Ildiko, un șarpe și tata.

E începutul unui film…

Exact. Și pe urmă mai am niște amintiri în casa de la Spicul, un bloc lângă Cișmigiu, unde mi-am prins degetul în parchet. Era o casă frumoasă și veche, cu vedere spre Cișmigiu, noi stăteam la ultimul etaj. Dar eu aveam 3 ani când ne-am mutat de-acolo. O văd însă în albumele de fotografii și-mi dau seama câte momente s-au petrecut acolo.

Ți-ai petrecut multe minute și ore din copilărie în teatru? Cu ai tăi?

O, da. Multe. De-asta la început nici nu voiam să fac teatru. Îmi petreceam foarte mult timp ori pe la Național, ori pe la Odeon. Și am două experiențe majore, una bună, una rea. Prima e cu spectacolul „Marisol”, în care juca tata. Eram foarte mic și știu că am fost pur și simplu răpit, fermecat. Și mai erau floretele pe care le găseai în teatru, mașiniștii, era o lume… Pe urmă a fost, al doilea moment. Când am văzut „Don Juan a la Russe”. Și pe tata trebuia să-l omoare Gelu Nițu cu un topor. Și țin minte că eram undeva în lojă cu mama și n-am fost prea atent la spectacol. Dar când am văzut eu că vine cu un topor la tata, am strigat în toată sala: NUUUU!!! Toată lumea s-a speriat, s-a uitat la mine, pe urmă a continuat spectacolul și m-au chemat la aplauze. Atunci am spus că eu n-am să fac niciodată teatru. Tata probabil a vrut să-mi arate cum e pe scenă, dar eu mi-am imaginat că m-a chemat acolo ca să mă pedepsească, pentru că am țipat și că sunt umilit de toți. Și am urcat pe scenă plângând în hohote.

Care e motivul pentru care faci azi teatru?

La început a fost ceva de genul: „Vreau să mă țină cineva minte după ce mor.” Acum cred că s-a adăugat bucuria. Pentru că eu am cel mai potrivit context din lume pentru a face teatru: trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză. Acum, mi se pare că într-adevăr pot schimba ceva, împreună cu ei. Că tot spuneam că intrăm într-o nouă eră. Am momente în care chiar cred că pot schimba lucrurile.

Lumea?

Lumea noastră mică, de aici, din București, din România. Dar aș vrea măcar să fac o diferență în felul cum poate privi un om lumea. Să pot să înclin o perspectivă spre un alt unghi.

Dar nu faci teatru social…

Nu. Și nici nu cred că aia e calea. Nu înțeleg teatrul social. Pentru că teatrul ESTE social, nu?

Crezi că talentul se moștenește?

La mine clar! Nu știu dacă se moștenește în general, dar eu am norocul să moștenesc masiv, din două direcții. Sigur sunt binecuvântat de Dumnezeu.

Zăcea mine o furie incredibilă, încă de la începutul perioadei ăleia când s-a îmbolnăvit. A fost o perioadă foarte delicată, pentru că eram fix adolescent, fix atunci murea tata, fix atunci se întâmpla totul. Era plin scandal. Se spuneau niște chestii odioase la televizor. Eram nervos pe toată lumea. Înmormântarea a fost un element revelator. Imediat după înmormântare am simțit cu o luciditate foarte puternică că înțeleg un ciclu al vieții.

Dacă te-ar vedea tatăl tău acum jucând Romeo ce crezi că ți-ar spune?

Cred că ar fi foarte emoționat. Ar fi ceva de o intimitate incredibilă. O fâșie de energie care se transmite subtil și după aia n-o mai vezi, n-o mai auzi. Ceva ce s-ar desfășura în drumul spre casă, sau în mașină. Cred că ar fi emoționat, pentru că era un om foarte sensibil. De fapt, cred că n-ar spune nimic. Oricum, m-a văzut mama și a fost extraordinar. S-o văd pe mama mândră de mine după o viață de dezamăgiri… Aici am dat eu lovitura cu teatrul. La părinții mei. E singurul lucru pe care l-am reușit. Până acum… Mai am timp să mă ratez (râde).

Nu-mi spune că ți-e frică de ratare.

Nu, nu mi-e. Aș rezolva asta, aș fi un actor de cârciumi excelent.

Dar ce-ar însemna să te ratezi?

Cred că înseamnă să-ți pierzi un simț al direcției. Să-ți pierzi sensul și scopul și să faci totul ca un robot.

Revenind la generația ta? Care crezi azi că sunt atuurile/trăsăturile voastre?

Cred că o curiozitate sporită. (Eu însumi, în mod paradoxal, sunt un om foarte curios, cu toată lenea pe care o car în spate.) Entuziasmul, împotmolit de tot felul de neajunsuri… Superficialitatea. Și cred că urmează așa, un fel de apocalipsă… O Revoluție franceză. Cred că am avea nevoie.

De ce?

Ca să se clarifice niște lucruri… Pentru că mi se pare că acum lumea toată e cam clasa 0. Lumea nu se mai face înțeleasă. Și avem nevoie de o revoluție a comunicării.

Cum? În epoca comunicării?

Da. Tocmai, că tehnologic avem totul, dar comunicarea reală ne lipsește. Toți avem probleme mari de comunicare.

În perioada de după moartea tatălui tău a fost mult cancan. Ce a durut atunci cel mai tare?

Zăcea mine o furie incredibilă, încă de la începutul perioadei ăleia când s-a îmbolnăvit. A fost o perioadă foarte delicată, pentru că eram fix adolescent, fix atunci murea tata, fix atunci se întâmpla totul. Era plin scandal. Se spuneau niște chestii odioase la televizor. Eram nervos pe toată lumea. Înmormântarea a fost un element revelator. Imediat după înmormântare am simțit cu o luciditate foarte puternică că înțeleg un ciclu al vieții. Și la sfârșitul zilei mă simțeam mai bine. Pentru că la înmormântări toți vin să transmită condoleanțe. Și eu am stat acolo, era o coadă mare, și toți veneau la mine și îmi spuneau cu lacrimi în ochi: condoleanțe. Atunci, am văzut o mare de oameni care l-au iubit.

Te-ai certat cu Dumnezeu?

Da, de câteva ori m-am certat. Atunci și în anii care au urmat. Dar ne-am împăcat. Oricum, relația mea cu Dumnezeu a evoluat spre ceva mai cool. E ca un fel de prietenie. Și asta m-a ajutat mult.

Cum ai intrat în trupa lui Victor Ioan Frunză?

M-a influențat foarte mult Ideo Ideis unde i-am întâlnit pe mulți dintre oamenii din trupă. Și s-a creat un început de relație foarte puternic mai ales între mine și Adrian Nicolae, care m-a crescut și ca actor, și ca om și-i datorez mult. Și mi-aduc aminte când am fost chemat, era după 1 mai, eu eram amețit pe plajă, în Vamă, cu niște prieteni, care dormeau pe masă. Și în momentul ăla m-a sunat George Costin să mă cheme să citesc niște texte. Și când am închis telefonul am urlat la ei că m-a sunat George Costin… Ei n-au reacționat deloc. Și sentimentul – nu chiar imediat – a fost că las în urmă o lume de adolescenți neserioși și mă duc spre altceva… Simplitatea și sinceritatea cu care se lucrează în trupa asta pe mine m-au impresionat. Sunt niște oameni serioși care-și fac treaba cu implicare și dragoste.

Și care e cel mai prețios lucru pentru tine învățat acolo?

Sunt multe. Dar e un principiu de actorie: „Cheia de boltă a succesului teatral e însușirea textului.” L-am citat pe domnul Frunză. Și e mult mai mult în aceste cuvinte decât pare la prima vedere. Apoi, sprijin și încredere. Și simțul umorului. Iar faptul că am primit la vârsta aia cadou Romeo a fost ceva extraordinar.

Ce fel îl vezi pe Carol peste 20 de ani?

Încă roșcat… Mi-e puțin teamă de bătrânețe. Văd peste tot cum timpul macină. Dar sper doar să pot să-mi păstrez gândirea tânără. Și curiozitatea. Am tot ce-mi trebuie ca peste 20 de ani să fiu un mare actor. Doar de mine depinde.