Nimic mai potrivit pentru a începe o recenzie a unui volum-document ce va fi lansat săptămâna aceasta la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu decât următoarele cuvinte scrise de Andrei Șerban: „La teatru, George este spectatorul ideal. La fel ca Liubov, iubeşte tot ce vede, dar, spre deosebire de ea, care este leneşă, nepăsătoare, el este înverşunat de activ, munceşte precum Lopahin. Prin prezenţa sa pozitivă, prin observaţiile sale, el ne ajută să înţelegem ce facem şi chiar mai mult de atât. În vreme ce, în lumea culiselor, noi, artiştii, ne aflăm sub influenţa narcisismului şi a vanităţii, George, liber de orice egoism, încearcă să ne adune. Călătoriile i-au acordat o strălucire de care încercăm să profităm, căci el este în stare să ne redea încrederea. Eu mă simt întotdeauna mai bine după ce am schimbat câteva vorbe cu el. Nu cunosc niciuna din agitaţiile, îndoielile şi angoasele pe care cu siguranţă le încearcă atunci când rămâne singur cu el însuşi, căci, în public, din amabilitate şi respect pentru ceilalţi, el se arată mereu pozitiv şi zâmbitor, fără a se lăsa contaminat de virusul amărăciunii şi al disperării care circulă în jurul nostru. Mereu modest, smerit şi sensibil faţă de prieteni, el călătoreşte spre a ne aminti pentru ce muncim. Prin cărţile sale, el ne ajută să ne cunoaştem şi să ne reunim. Această fragilă comunitate internaţională a unei arte care luptă pentru a supravieţui găseşte în George o persoană remarcabilă care, într-o anume măsură, şi-a jertfit o parte din viaţă pentru a face să trăiască viaţa în artă. Într-o manieră subtilă şi indirectă, fără a ţine niciodată predici, el ne aminteşte că teatrul nu este o afacere personală, ci o afacere de interes general, care leagă fiinţa cu lumea şi cu stelele“.
Conturat de un colaborator și prieten apropiat, de un regizor care a căutat neîncetat altceva, peste tot în lume, acest portret luminos se încheagă într-o carte spectaculoasă ce cartografiază teritoriile străbătute cu patimă de criticul de teatru George Banu – teritorii reale și ținuturi imaginare, locuri care au existat și spații ce pot exista, geografii ale minții și geografii ale lumii reale. Volumul colectiv coordonat de Catherine Naugrette se intitulează „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu“, a apărut recent la Editura Nemira și își va găsi, cu siguranță, un loc sigur în bibliotecile personale ale creatorilor de teatru și ale studenților care se pregătesc pentru intrarea în această lume. În el, cititorii vor descoperi eseuri, studii, rememorări, evocări semnate de nume importante din lumea teatrului. Printre ele, Peter Brook, Ariane Mnouchkine, Radu Penciulescu, Eugenio Barba, Monique Borie, Nicola Savarese, Jean-Jacques Lêmetre. Lor li se alătură cercetători din mai multe generații și culturii, care au acceptat invitația de a contribui la un volum care este el însuși o călătorie. În paginile lui, în care stilurile, tonurile, ideile și viziunile se întretaie labirintic, prind contur călătorii care au schimbat vieți, drumuri care au schimbat teatrul, turnee care au revoluționat etape importante din istoria artelor spectacolelor, personalități și idei care, explorând și descoperind, au mers mereu altundeva. Exact ca arta, exact ca viața. În China cu Ariane Mnouchkine, în Bali cu Peter Brook, în America cu teatrul de artă al lui Stanislavski, în Italia cu Gordon Craig, mergem încet, răsfoind în tihnă paginile unei cărți presărate cu imagini delicate, în spatele cărora stau spectacole, povești, lupte, victorii și înfrângeri.
Experiențele lui George Banu, călător neobosit, mereu curios, pe meridianele teatrului, într-o lume din ce în ce mai deschisă, din ce în ce mai avidă de experiment, funcționează ca numitor comun al confesiunilor și al studiilor alese de coordonatoare. Pagini de memorialistică, elemente de antropologie și incursiuni în ateliere de creație, studii de istoria teatrului și eseuri impresioniste coabitează într-un puzzle pitoresc, în care se întâlnesc personaje ce-ți aprind imaginația. Iar George Banu, căruia îi este dedicat volumul, pleacă mereu și se întoarce mereu, gata să plece iar, gata să cerceteze, gata să se lase convins de o nouă formă, de un nou adevăr și de un nou drum. Disponibilitatea, ca semn distinctiv, transpare din amintirile vocilor care vorbesc în această carte, voci cu care a stabilit, în timp, dialoguri de diverse feluri. Între ele se aude puternic, simplu, vocea creatorului pe care l-a însoțit câteva decenii în căutările lui de la Bouffes du Nord. Peter Brook își încheie micul eseu dedicat criticului român cu o constatare la care ar trebui să se oprească toți oamenii de teatru: „Nu detest nimic mai mult în teatru decât clişeele despre viaţă. Pentru a le evita, mi s-a părut că cel mai bun mod este să trec frontierele şi să continui să călătoresc. Asta e ceea ce ne îmbogăţeşte şi, totodată, ne conduce spre punctul important: publicul. Descoperim astfel o altă calitate şi ajungem pe culmea marii călătorii care ne permite să trăim o experienţă comună, actori şi spectatori deopotrivă. Suntem împreună actori şi spectatori. Ne suntem necesari unii altora.“
Print