N-a trecut mult de când s-a încheiat Festivalul Național de Teatru. Nu mai e mult, doar o zi, și începe târgul internațional de carte Gaudeamus. Sunt două evenimente importante în viața culturală din București. Teatru și carte, dar nu și carte de teatru.
Raritate pe piața editorială din România, care trece prin vremuri negre, raritate în foaierele teatrelor, alături de masa la care se vând dulciuri și răcoritoare, raritate în biblioteci, raritate în viețile intelectualilor de la noi, chiar și în cazul umaniștilor, cartea de teatru rămâne, bizar, înconjurată de o aură de impenetrabilitate, de un statut de obiect inaccesibil în sfera neinițiaților. Plutește în aer convingerea nerostită, idee veche și primită de-a gata, că Artaud, Craig, Brook, Stanislavski sau cine mai vreți dvs. și scrierile lor sunt pentru un cerc restrâns de teoreticieni și practicieni ai teatrului. Poți fi cu adevărat un bun filolog, un bun profesor, un bun gazetar, un bun arhitect, un intelectual deschis spre lumea lui și a altora, dacă nu ai citit niciodată câteva pagini din Richard Wagner sau din Zeami? Da, poți. Dar poți fi și mai bun dacă ai petrecut ceva timp, oricât de puțin, în compania acestor minți alese. Scrisul lor fascinează și influențează prin atribute diferite. La fel și scrisul atâtor oameni de teatru care, scriind despre teatru, fac literatură, filosofie, psihologie sau antropologie.
Pentru orice pășește în teritoriul periculos al ideilor, pentru oricine lucrează cu gândirea și cu simțirea, pentru oricine vrea să înțeleagă ceva despre sine și despre ceilalți o astfel de lectură poate declanșa descoperiri surprinzător de importante. Nu trebuie să fii om de teatru ca să te pună pe gânduri paginile lui Stanislavski despre adevăr, paginile lui Diderot despre iluzie și luciditate, paginile lui Zeami despre vârstele omului și sufletul lui, paginile lui Camil Petrescu despre autenticitate. Nu trebui să fii om de teatru ca să pleci la drum, în imaginație, cu Eugenio Barba, Giorgio Strehler sau Peter Brook. În creația lor scenică și în cărțile lor e ceva mai mult decât un număr de viziuni despre teatru. Sunt acolo călătorii car te pot duce undeva unde trebuie să ajungi.
O cale de acces spre lumile unor artiști, care, fără ca noi să știm, ne-au schimbat felul în care vedem și simțim lucrurile, există la îndemâna noastră. Are contur și stă în raftul unei biblioteci sau al unei librării. S-ar putea ca în ea să se afle altceva decât îi oferă un spectacol de teatru iubitorului de teatru. S-ar putea ca ea să-i pună la dispoziție un alt fel de spectacol. Ca și literatura însăși, ca și gândirea însăși. De ce să nu-l încerci, înainte de a-l respinge?
Hrănită de nefericita prejudecată a literaturii de specialitate, reticența față de cartea de teatru blochează drumul spre adâncimi și înălțimi căutate de artiști și de ceea ce numim, vag, intelectuali, privându-i de posibilități care s-ar putea să nu fie neînsemnate sau minore. Drumul lui Eugenio Barba spre teatru, peste mări și prin păduri, prin orașe și sate, sau drumul lui Lucian Pintilie de la teatru la film s-ar putea să dezvăluie mult mai mult decât un parcurs biografic. Povestea, cum știm, e doar un cuvânt care ascunde sensuri, stări, idei și oameni. Nu, cartea de teatru nu este doar pentru oamenii de teatru! Când vom scăpa de această prejudecată primitivă, când privirea ni se va limpezi și curiozitatea ne va fi reală, atunci vom avea mai mule volume de teatru editate în România. Și, odată cu ele, vom avea ceva mai mult: mai multe șanse de a fi altfel de intelectuali.
Print