Există un soi de elice/şurub (consultaţi un dicţionar tehnic pentru detalii), numit şurub fără sfârşit pe care, zic unii, l-ar fi inventat chiar Arhimede cel ucis de un imbecil de Moş Teacă roman, care nu pricepea la ce bun nişte cercuri desenate pe nisip. Sonor, în franceză şurubul fără sfârşit („vis”) poate fi, la fel de bine, viciu fără sfârşit („vice”). Aşadar, un ax spiralat care, deşi merge, stă (sau viceversa), o răsucire la infinit, vicioasă prin însuşi inevitabilul acestei situaţii (situări). Ca un carusel care şi-a pierdut hazul, căci a ajuns obligaţie (de serviciu, de familie, de existenţă etc). Şi din care, prin urmare, merită măcar să încerci să sari, cum îşi doreşte şi personajul central (Fiul) din noua premieră de la Teatrul de Artă, „Omul care mânca lumea”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.
Textul germanului Nis-Momme Stockmann (de-o vârstă cu propriul personaj, căci născut în 1981 la Wyk auf Föhr, undeva la graniţa cu Danemarca), tradus incitant de Ciprian Marinescu, este un obiect rotund, perfect funcţional pentru descrierea lumii ca viciu fără sfârşit, cu aplicaţie exactă la societatea actuală şi la limitele ei provocatoare de depresie. Aşadar, despre ce este vorba? Simţul comun ar zice: despre un ins căruia i s-a urât cu binele. Fiul (Şerban Gomoi) este un specialist de succes căruia, într-o bună zi, i se pune pata (dacă nu aş fi văzut pe viu un astfel de exemplu, undeva, în Franţa, aş zice că treaba e cam trasă de păr – sic!). Vrea să devină independent (termen, din punctul meu de vedere, la fel de echivoc ca în cazul teatrului cu acelaşi nume…), a divorţat, tot ceea ce ţine de memoria familială îl încurcă (fostă nevastă, copii, frate, tată), nici prietenii nu mai sunt ce au fost, lumea i se prăbuşeşte sub tălpi (ghinion!), dar privirea rămâne fixată într-un soi de utopie de proximitate. „Vreau (…) să mă doară-n cur de serviciu şi de faptul că trebuie sau că ar fi bine să. (…) O dată să ne facem şi noi că lumea asta şi mormanul de căcat în care trăim nu există… Toată jungla asta de responsabilităţi – copii, nevastă, obligaţii. (…) O dată, măcar o dată să ne dăm jos din carusel.”
Toţi şi-o spun, mai puţini o spun, rareori unii o şi transpun în fapt. Şi încă şi mai rar cine-o face nu eşuează-n nevroză (asta dacă are noroc, nu glumă). Fiul n-are. Şi cine n-are, chiar că n-are, vorba cântecului.
În primul rând, fiindcă are un Tată, căruia Romeo Pop îi dă trup la superlativ – un exerciţiu de actor de o rară subtilitate, într-o gradare ţinând de cea mai minuţioasă observaţie şi execuţie. Căci Tatăl trecut îndelung prin experienţe alcoolice şi ajuns la cele ale Alzheimerului, fost transfug din Germania de Est, deci bărbat care şi el şi-a închipuit libertatea, independenţa în felul lui (le-a ratat ori nu, e greu de zis, nu avem date suficiente, iar furiile Fiului reprezintă subiectivitatea şi frustrările acestuia, nu „realitatea” existenţială a Tatălui), acum, la circa 65 de ani, are numai necazuri (gripă, limbă muşcată, dinţi stricaţi, maşină idem, arsuri în palme, diaree) şi un unic panaceu: crema vietnameză (răzbunarea târzie a lumii comuniste sau occidentalul miraj al orientului?).
În al doilea rând, fiindcă are copii (de care fuge până şi telefonic), iar aceştia o mamă care, probabil, încă îl mai iubeşte, o femeie împăcată cu soarta până la un punct (dincolo de care instinctul/obligaţia de conservare îşi spun natural cuvântul), Lisa, realizată de Antoaneta Cojocaru (dublu rol cu Sorina Ştefănescu) sub semnul unui impresionant firesc al cotidianului, al banalului astfel categorisit numai de lipsa noastră de timp ori de chef, ca să nu zic de propriile noastre spaime pe care nu ştim cum să ni le mai cosmetizăm şi altfel denumim.
În al treilea rând, fiindcă are un frate mai mic, Filip (Liviu Chiţu), aflat mai mult prin discoteci, cluburi şi baruri, dar şi destul de serios bolnav de astm. În al patrulea, fiindcă prieteni din copilărie (Ulf – Alexandru Călin şi în rolul patronului firmei pe care Fiul o părăsise) nu mai sunt nici ei ce au fost (de citit: nu vor s-o rupă cu sistemul, nu sunt partizanii statutului de freelancer, ba mai mult, pare că mai dau târcoale şi fostei neveste, ceea ce atacă vechile baremuri ale masculinităţii de tip macho, cu toată dorita independenţă şi stare de fuck the system…). Şi motivele nu se opresc aici, pe unele le poţi ghici în text, pe altele în realitatea din jur ş.a.m.d.
Situarea spaţială decisă de Alexandru Mâzgăreanu e parcimonioasă, dar funcţională: dulapul de-nchis tatăl, peretele pentru pozele-memorie şi, în faţa şi-n jurul lor, telefonul, cel care garantează, de fapt, non-comunicarea (excelent tabloul aglomerării apelurilor cu al său ritm halucinant) şi parcursul secvenţial al firului narativ. Uneori aparatul sună mai degrabă ca o mitralieră, ameninţător, obsesiv. De altfel, morala asta ar şi fi: nu de socializare duce Fiul (duc cu toţii) lipsă, ci de comunicare, jobul, familia, grupul de prieteni funcţionează pe dos, regula e trauma, deşi, în principiu şi în mod direct, nimeni nu vrea să facă rău nimănui. Ba chiar, toţi vor să ajute pe toată lumea, atâta doar că, de pildă: nu girezi în bancă un proiect neclar, dacă nu cumva fără cap şi coadă, muzica e prea tare prin cluburi, se-mbolnăvesc toţi aşa, fără nicio socoteală (e drept, Moromete nu era predispus la depresie, deşi nici familia lui nu era departe de conjunctura existenţială a Fiului), familia nu e doar o colecţie de fotografii de scos din cutie când ai chef, ci fiinţe cu prezenţă enervantă, pentru că de prea/cele mai multe ori inoportună etc., etc., etc.
Dacă am lăsat cumva impresia că spectacolul este o comedie, cu certitudine undeva am greşit. Dacă am lăsat cumva impresia că spectacolul este o tragedie, cu certitudine undeva am greşit. Întrucât este vorba pur şi simplu despre o relaxată demonstraţie de virtuozitate despre existenţa aşa cum e ea: pentru unii ciumă, pentru alţii mumă, în general dumă. Pesemne, aşa se întâmplă când te hrăneşti prea convins cu lumea căreia îi aparţii şi pe care o devorezi ca pe un lichid amniotic pentru a ţi se putea naşte adevărata identitate. Or, crizele identitare sunt la ordinea zilei (n-aş vrea să zic: o modă, deşi nu m-ar mira ca într-o zi, la Fashion TV…) şi, precum se vede, şi copiii care-şi devorează mamele dinspre-nlăuntru. Ceea ce ar putea fi o decodarea a titlului.
Pe de o parte. Pe de alta, tânărul regizor mai încearcă un registru care, cum se vede, i se potriveşte, în această producţie notabilă a Asociaţiei Opera Prima, în parteneriat cu Fundaţia Dignitas şi cu sprijinul ArCuB.
Teatrul de Artă, București
„Omul care mânca lumea” de Nis-Momme Stockmann
Traducere: Ciprian Marinescu
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Distribuția: Șerban Gomoi, Romeo Pop, Antoaneta Cojocaru/Sorina Ștefănescu, Alexandru Călin, Liviu Chiţu
Muzica: Alexandru Suciu
Print