Textul face parte din volumul „Parisul personal. Casa cu daruri”, de George Banu, în curs de apariție la Editura Nemira, și care continuă povestea din „Parisul personal. O autobiografie urbană”, de George Banu cu fotografii de Mihaela Marin, publicat în 2014.
Dacă azi privesc obiectele dispuse în jurul meu ca însemnele unui șotron pe nisipul vieții e și pentru că ea se apropie de capăt. Un examen retrospectiv e necesar, bine-venit, indispensabil chiar. Obiectele constituie un inventar al memoriei pe care uneori o explorez episodic, nicicând integral. „Memoriile” și ocolul autobiografic al proprietății nu mă tentează, dar, o recunosc, vizita ce-mi permite scurte expediții în trecut îmi servește de terapie, reactivând locuri și oameni. Contaminare proustiană. Obiectele îmi apar ca amprente pe care le pot examina, implicându-mă și reactivând ceea ce persista în intimitatea mea, în inima ei. Ele sunt dublura vieții a cărei țesătură o identific și, parțial, o reconstruiesc. Grație prezenței lor, eu nu mă angajez în căutarea „timpului pierdut”, ci doar îl reanim în mod fragmentar, ca o ruină ale cărei resturi mă însoțesc zilnic. Într-un fel, procedez la o variație a distanțelor, în spațiu și timp, căci, uneori fixez nostalgic o veche mască de Nô, alteori mă bucur de o gravură recentă găsită într-un magazin vecin. Obiectele îi interzic timpului să dispară, dar și să se solidifice. Ele îi permit să bată ca o inimă ce animă circuitul sanguin al duratei, când îndepărtată, când imediată. Rămânând spațial imobil, circul într-un timp mobil: obiectele îmi servesc de martori și totodată de probe concrete ale unor experiențe trecute. Ele nu sunt neutre, ci absorb, rețin, conservă subiectivitatea celui care și le-a însușit. Grație acestei acumulări simbolice, el își poate reconstitui viața sau cel puțin câteva din evenimentele sale cu un sentiment de satisfacție implicită căci obiectele sunt însoțite de o aură mnemonică, ivită din amintiri și durată în timp. Ele au trăit lângă cel ce le poseda și, la rândul său, el le-a fost partener, între ei s-a constituit o relație proprie, individuală și unică. De aici îi provine longevitatea. Dintr-o reciprocitate.
Orhan Pamuk în Muzeul inocenței restituie avatarurile și accidentele care l-au făcut să achiziționeze obiectele ce le expune azi în vitrinele din domiciliul său la Istanbul. În acest modest parcurs pe care-l propun aici, evit enumerarea și evocarea obiectelor cumpărate în locuri diverse. Ipoteza nu ar avea nimic dezonorant, dar mă tem că s-ar reduce la un catalog de amintiri personale legate de un context, de o alegere, de monologul unui amator fără alt partener decât el însuși. Sigur, astfel se pot detașa zone privilegiate sau teritorii rămase fără însemn, n-am nicio urmă din călătoria decepționantă la Buenos Aires – poate și de aceea lipsa de rezonanță afectivă – dar mă opresc adesea în fața unei statui italiene descoperite într-un talcioc californian unde se vindeau pălării de cow-boy, puști și ceasuri, o fotogramă a începuturilor Americii. Nu-mi dezlipesc ochii de pe un tablou descoperit la Wrocław, dar regret absența oricărui talisman african. Obiectele pot desena o hartă a rendez-vous-urilor avute în spațiu, ele reconstituie un loc, un magazin, o culoare a zilei. Ele sunt expresia unei decizii individuale, a unei alegeri solitare, a unei implicări asumate. Ele nu-mi vorbesc decât despre mine și relația constituită cu un spațiu. Ele atestă solitudinea unui călător. Călător bucuros, evident, dar călător fără partener. Însingurat.
Aceasta ar fi putut fi o pistă, rapid sacrificată, căci nu dorința de a reconstitui drumurile mele mi-a inspirat rândurile ce urmează, ci aceea de a regăsi prieteni și cuvinte depozitate în mine, grație obiectelor care le conservă și astfel reînvie întâlniri, gesturi, vorbe. Nu obiectele în sine le iubesc, ci încărcătura afectivă de care încă dispun de fiecare dată când le privesc. Puterea lor nu doar de a evoca locuri și spații, ci oameni și clipe de viață. Ele atestă persistența unui schimb amical și nu se rezumă la monologul unui colecționar. Obiecte încărcate de umanitatea prietenilor care, într-un moment sau altul, mi le-au oferit. Pe ei îi caut, reînvii și regăsesc.
Obiectele pot fi seducătoare, atrăgătoare pentru un amator care le reperează într-o vitrină ce le expune pentru vânzare, obiecte în așteptarea unui cumpărător ca prostituatele în vitrinele de la Amsterdam. Obiecte neutre, disponibile. Ele se personalizează prin achiziție. Uneori circulația le poate fi stagnată în numele unei afecțiuni pe care cel care le-a achiziționat o resimte sau continuă în numele unei indiferențe care nu refuză tranzacțiile și le reînscrie în circuitul comercial. Obiecte migratoare, fără apartenență nici destinație precisă. Obiecte pe care deseori le aleg, le acumulez, experiența agreabilă a amatorului satisfăcut de selecția efectuată și de posibilitatea de a supraviețui în prezența lor. Luchino Visconti se identifică în filmul său testamentar Violență și pasiune cu figura unui profesor prizonier al fastului imobiliar și al capodoperelor pe care le acumulează, profesor ce „uită oamenii”, deploră regizorul octogenar. Profesorul, progresiv, se izolează într-o citadelă a frumuseții cu prețul îndepărtării ascetice de prezența umană ce îi va invada spațiul personal și îi va nărui construcția căreia i-a lipsit cimentul unor parteneri de viață, al unei comunități. Pustnic refugiat în artă, el nu rezistă asalturilor din exterior sub presiunea cărora sfârșește prin a capitula dezorientat. Obiectele pot ameți sau consola, dar, orfane de oameni, ele nu sunt decât paliative iluzorii. Iată testamentul lui Visconti, concluzia unui amant însingurat! „Ce qui compte ce sont les hommes et leurs problèmes, pas les choses qu’ils produisent et que l’on colectionne”, mărturisește regizorul octogenar. Există însă în literatură o altă manieră de a exista a obiectelor, ea e asimilată unui contract și unui angajament de fidelitate. Obiecte de astă dată unice, asociate unei istorii familiare, embleme personale pe care amanții și le oferă ca garanții ale unei pasiuni astfel conservate: inelul Melizandei sau batista oferită Desdemonei, nu pot fi niciodată despărțite de partener, cu riscul ca o asemenea înstrăinare să devină tragic simbol de trădare. Aceste obiecte le-am numit obiecte tranzitive, căci valoarea lor nu e intrinsecă, ci dependentă de respectul relației pe care, reciproc, ele o oficializează. A le conserva e proba de certitudine afectivă, a le rătăci sau pierde, de flagrantă rupere a contractului ce-l pecetluiau. Obiectul tranzitiv consemnează persistența unei iubiri, dar rătăcirea lui devine sinonimă cu o formă de contrariere flagrantă a acesteia. Batista furată a Desdemonei, inelul rătăcit al Melizandei, medalioanele din Cosi fan tutte și câte altele se înscriu într-un dispozitiv dramatic ale cărui consecințe depind de destinul obiectelor mai mult chiar decât actele personajelor. Ele fac și desfac iubirile, căci, în calitatea lor de daruri, sunt asimilate unui simptom de fidelitate, pe când pierdute, devin proba unei vinovate ruperi de contract.
Obiectele pe care le evoc aici sunt obiecte ce dispun, cert, de o doză de tranzitivitate, aceea a prieteniei, dar fără a fi asociate unei angajări erotice sau unui jurământ pasional. Ele sunt doar personalizate, individualizate și, ca atare, îmi permit să reconstitui scene de memorie. Obiecte ce poartă semnătura unei prezențe și prezervă, acum, în timp, nostalgia unei absențe, a unor dispariții sau tăceri definitive.
De ce, singur sau însoțit, frecventez anticariate, talciocuri, târguri? Pentru a uita lumea. Acolo mă despart de ea și această suspensie temporară a ei mă reconfortează. Total absorbit, dăruit explorării vigilente mă despart de cotidian și mă dărui, ca un personaj dostoievskian, ruletei și hazardului. O consignație e sala mea de joc. Cineva îmi replică subtil că astfel contrariez vocația spectatorului ce sunt, supus acestui destin al dispariției teatrale care constă în a te bucura de un „fragment de viață” al cărui martor ești fără a încerca și fără a reuși să-l conservi concret, tangibil, în timp. Exasperat de atâta dispariție mă consolez grație obiectelor care sunt pentru mine un paliativ. Prins între atracția pentru ele și pasiunea contrarie, îmi recunosc indecizia care mă constituie: „iubire și neiubire de teatru”. Nu sunt singurul, căci artiști și spectatori se recunosc în această sfâșiere, dar dacă „iubirea” le e comună, manifestările „neiubirii” diferă și le disting individual. Unul se îndepărtează de scenă pentru a-și căuta remediu în cinema, altul în scris… „iubirea” e partea necesară, secretă care contestă „iubirea” și totodată o animă. Abuzul de iubire e dăunător teatrului și… iubirii înseși.
Print