Textul face parte din volumul „Casa cu daruri”, de George Banu, în curs de apariție la Editura Nemira, și care continuă povestea din „Parisul personal. O autobiografie urbană”, de George Banu cu fotografii de Mihaela Marin, publicat în 2014.
Pereții casei îmi sunt obosiți, ei respiră astmatic, lipsiți fiind de acele interstiții, care lasă aerul să circule, care permit ochiului să se odihnească și spiritului să respire. Pereții casei îmi sunt încărcați și solicită privirea constant, fără repaos nici suspensie a atenției: ei n-au înțelepciunea orientală ce organizează cu grijă relația dintre vid și plin, ei se expun ca spații balcanice dominate de atracția materiei ce uneori exasperează sau alteori seduce, căci aici insulele golului par strangulate, sufocate, obsesiv absente. Acesta-i prețul plătit în numele iubirii de mărturii găsite ici și colo, în târguri și magazine de antichități, în numele plăcerii de a invita pentru întâlniri private nobili împeruchiați și domnișoare balerine care au supraviețuit pe tablouri de altădată ori s-au imobilizat pe fildeșul miniaturilor regăsite. Îmi place să îi am ca oaspeți și să le murmur încet, captivat de șansa acestor rendez-vous-uri imaginare, „Bine ați venit”. În ziua de Revelion, în spatele catedralei Notre-Dame, mă aștepta un asemenea oaspete și pentru că i-am resimțit buna dispoziție mi-am permis să-i achiziționez chipul anonim, chipul de acum două sute de ani, și să-l plasez, printre noi, la masa festivă. Nimeni nu bănuia că era musafirul meu de onoare și că lui mă adresam reluând refrenul, uneori repetitiv, obosit, dar mereu utilizat al lui „La mulți ani!”. Cine era, de unde venea, îi ignoram biografia și identitatea, și totuși îl priveam, îi vorbeam ca unui aproape al meu. Mi se părea a-mi fi mai aproape decât contemporanii din jur care ignorau dialogul nostru secret. Mai intim decât ei! Câte asemenea iubiri am avut, tinere fete bizantine, fecioare și sfinți, pictori și călători… toți se înghesuie pe suprafața irespirabilă a pereților mei, ei îmi sunt aliații care, ani întregi, mi-au înnoit pasiunile ca unui Don Juan ce reclamă un stimulent nou, resimte o dorință pasageră și se amețește grație unei dăruiri temporare. Pereții, ca și micul carnet al lui Leporello ce contabilizează amantele marelui seducător, atestă infidelitățile mele successive. Nu sunt făcut pentru o singură iubire… îmi trebuie „mille tre”!
Acestei multiplicări laice cu invitați de onoare și scene de sărbătoare îi răspunde aglomerarea sacră de icoane și răstigniri, corpuri extatice ce-și expun puterea unei vocații și necesitatea unei devoțiuni într-o lume pariziană orfană de asemenea sacrificii. Le resimt nostalgia și le deplâng dispariția! Pereții cu Iisuși și sfinți, Fecioare și rugăciuni îmi servesc de consolare, de înălțare prin împlinire de sine. Pe oaspeții laici îi privesc dimineața, pe martirii sacri în noapte, ca și cum mi-ar plăcea să încep ziua prin păcat și să o termin prin răscumpărare. Ambele îmi sunt necesare. Pereții poartă însemnele acestei indecizii cronice. Nu sunt făcut pentru alegere… ca băiețelul care, într-o cofetărie, privind prăjiturile care-i ajungeau la nivelul ochilor, răspundea mamei excedate de ezitările sale „Eu vreau tot”. Nu pot să aleg…
În această dihotomie persistentă intervine un al treilea termen, nu sintetic, ci autonom, îndrăgit tocmai pentru că e diferit, dar totodată înrudit. Și astfel se completează triada figurativă ce-mi structurează, fără frustrare, casa irespirabilă. Când pereții și-au epuizat spațiul, îmi rămân la dispoziție fotoliile, scaunele pe care se dispun în poziții savante marionete venite din toate colțurile globului. Nu știu dacă „lumea e un teatru”, adagiu shakespearian, dar știu că marionetele o reduc, reprezintă și joacă. Ele sunt ceea ce a rămas din om, versiunea sa arhaică și ludică, dar ele, mai mult ca picturile sau busturile, se pot anima, agita și manifesta în spectacole comice sau tragice. Între sacru și laic, marionetele introduc o dimensiune, suplimentară, indispensabilă, dimensiunea jocului. A jocului ce eliberează de temeri și relativizează certitudinile, a jocului ce destinde și prezervă copilăria, zilnic amenințată. Le privesc și îmi amintesc de Paul Klee care fabrica marionete pentru fiul său: subtila pedagogie a unui artist savant și totodată terapie personală. Klee o știa: marionetele vindecă de tristețea vieții. În repertoriul figurativ ce se oferă privirii ca o grădină cu chipuri, sacre și mondene, marionetele se constituie în termen intermediar, dublu al vieții, de astă dată „dublu” al teatrului, pentru a-l parafraza pe Artaud. Dar totodată termen nedesăvârșit, rudimentar, imperfect. Le-aș alege, dar nu pot. Sfinții și curtezanele îmi rămân necesare. Ca și marionetele. De aceea apartamentul meu sfârșește în altar al logodnei lor. Logodnă triadică.
Apartamentul meu cu ziduri obosite care-mi exasperează sau fascinează invitații, apartamentul meu a sfârșit prin a fi o confesiune implicită și astfel mi-ar plăcea să-l interpreteze cei ce au acces aici. O mărturie a indeciziei care mă fondează și îmi interzice să aleg, o mărturie a iubirii de om pe care încerc să o satisfac regăsindu-l în variantele sale cele mai opuse, sfânt, trivial sau ludic. Nu mă pot despărți de „figură” – „absracția” nu mă atrage – și o caut peste tot, încerc sa mi-o aliez și caut să o interpretez, oricum, oriunde, sub toate ipostazele. În adept al „figurii” mi-am epuizat spațiul vital fără a mă resemna să eșuez în „monoteismul” colecționarului, m-am dispersat și pierdut, sfârșind prin a face din apartamentul meu un autoportret. Vizitându-l mă recitesc. Dar nu mă îngrozesc, nici nu mă iubesc. Răsfoiesc acest maculator al vieții unde poteci și drumuri se încrucișează în dezordine, iar eu mă recunosc în rătăcirile pe care le constat. Eu l-am constituit, eu îl interpretez. Apartamentul personal e o instalație.
Posteritatea îmi e indiferentă și nu mă îngrijesc de destinul acestor personaje care m-au însoțit. Ele își recâștigă libertatea. Eu le mulțumesc pentru însoțire la ceasul despărțirii. Apoi, cum a zis Rabelais pe patul de moarte… cortina!
Print