Înainte de a mă desprinde definitiv de această carte şi de a o încredinţa cititorilor, simt că e de datoria mea să amintesc câteva persoane şi câteva împrejurări. Scriu în ianuarie 2008. Temperatura e plăcută, deşi cerul e adeseori noros şi bate vântul. Marea e călduţă şi plaja mai pustie.
Am scris această carte aproape în întregime la căldura soarelui: scurtele veri din Holstebro şi cele zăpuşitoare din Carpignano în sudul Italiei, umiditatea tropicală din Sanur, în Bali, caldele crăciunuri mexicane din Puerto Morelos în Yucatan, într-un mic hotel destul de departe de Cancun pentru a da iluzia de a fi în afara invaziei turistice. Aici, în fiecare dimineaţă de decembrie 2006, îl vedeam apropiindu-se de-a lungul ţărmului mării pe Jack C. care se întorcea din satul unde cumpărase „The Miami Herald”. Urca treptele care duceau de la plajă la terasa hotelului meu, o traversa şi ieşea în strada unde deţinea o căsuţă. Anul acesta nu l-am revăzut.
E prima persoană căreia vreau să-i adresez o mulţumire, deşi, presupun, nu o va citi niciodată. În această carte, până la penultima sa versiune, a fost un personaj important. Apoi, paginile dedicate lui au fost înlăturate, şi el, fără să facă zarvă, a dispărut. În realitate l-am îndepărtat, după ce am opus oarecare rezistenţă atacurilor câtorva dintre primii mei cititori. Considerau figura lui Jack colorată, dar anecdotică. Trebuie să recunosc că dădea această impresie, deşi pentru mine reprezenta ceva cu totul diferit. De aceea le mulţumesc acelor cititori, fără vreun resentiment.
Şi, totuşi, a fost Jack cel ce mi-a sugerat, involuntar şi întâmplător, unul dintre firele cu care am încercat să compun dramaturgia cărţii. Dialogul nostru a început cu o întrebare clasică: „De unde provii?” Am răspuns că aveam un paşaport danez, dar că părinţii mei erau italieni. Danez? Jack începu să-mi vorbească în suedeză. Studiase lingvistica la Universitatea din Lund, în sudul Suediei. Îşi propusese să continue la Uppsala, faimoasa universitate din nordul Stockholm-ului. Aici, un profesor, pentru a-l lămuri că îi era imposibil să se înscrie, l-a invitat să ia prânzul acasă la el. Avea trei fete, cea mai mare de douăzeci de ani. „Foarte frumoase. M-au luat să vizitez catedrala şi m-au dus la o plimbare prin pădurile de pe coline. O zi întreagă.” Jack avea 83 de ani, vârsta îi încovoiase statura înaltă învăluindu-l într-o diafană vulnerabilitate. Chipul său, ca scoarţa unui măslin bătrân, se ilumina de soarele erosului când îşi amintea de tinerele suedeze.
În fiecare zi îl vedeam pe Jack venind de-a lungul ţărmului şi în fiecare zi întrebările mele adăugau o pagină la biografia sa. Ca american, luptase în cel de-al Doilea Război Mondial în Filipine, apoi în Germania. Armata americană i-a mulţumit finanţându-i studiile. La Lund, pentru un an, apoi la Universitatea din Zurich, de unde o tânără austriacă l-a deturnat la Salzburg. Şi-a continuat studiile în Japonia şi după divorţul de austriacă, a fost cinci ani directorul şcolii de limbă japoneză pentru soldaţii americani din Tokio. „Actuala mea soţie le-a fost profesoară”, spuse Jack, şi chipul său din nou se ilumină. L-am întrebat dacă era doamna care făcea gimnastică în zori pe plajă. „Face reiki, un mod de a intra în legătură cu strămoşii.” „Crezi în reiki?” „Nu, dar îi insuflă energie soţiei mele şi asta e bine, căci ea mi-o dăruieşte mie.” Un strop de lumină pe-al său chip.
În timpul războiului, Jack descifra mesaje codate. Nu avea nevoie să citească ziarele, ştia totul din prima. L-am întrebat dacă-l cunoscuse pe generalul MacArthur. S-a prăpădit de râs: „Îi citeam toată corespondenţa”. După ce a ieşit din armată, a ajuns profesor de lingvistică la Toronto. A locuit acolo mai mult de patruzeci de ani şi a devenit cetăţean canadian. „Şi Statele Unite?” „Nu e plăcut să trăieşti pe un cilindru compresor.” Era plăcut să conversez cu Jack. Văzuse o lume care uneori se încrucişase cu a mea. Mereu, în spatele cuvintelor lui, percepeam o bucurie de a trăi pe care timpul nu reuşise s-o amărască.
În acele zile mă întrebam cum ar putea cartea mea să descrie multele faţete ale puterii subtile a erosului fără de care nici o aventură teatrală nu poate fi explicată. Simţeam că Jack îmi putea fi călăuză, cu ai săi optzeci de ani trecuţi şi a sa lumină ce-i strălucea în ochi de fiecare dată când făcea aluzie la iubirea care mişcă cerul şi celelalte stele. Nu „soarele negru” al lui Artaud, ci forţa simplă şi mută, eliberată de o piatră şlefuită de apă şi timp.
Conversaţia cu Jack era interesantă şi pentru că îmi dădea ocazia să explorez o cărare a istoriei subterane a teatrelor. L-am întrebat dacă la Tokio îl întâlnise pe Fabion Bowers, „americanul care a salvat Kabuki”. Imediat după război, Bowers a lucrat la biroul american de cenzură şi, datorită lui, teatrul Kabuki nu a fost interzis. Înaltul comandament militar american vedea în această formă de spectacol un receptacul de valori feudale, incompatibile cu spiritul democraţiei pe care voiau s-o instaureze în Japonia ocupată. Jack auzise de Fabion Bowers, dar nu-l cunoscuse.
L-am întrebat atunci de Frank Hoff, şi el predase la Universitatea din Toronto. A râs cu poftă: „Frank? Desigur!” Am numit câţiva prieteni americani experţi în teatrul japonez. Îi cunoştea pe unii. Jim Brandon? „Fireşte, a învăţat japoneza în timpul serviciului său militar la şcoala mea din Tokio. O ştii pe soţia lui Jim? Şi ea era profesoară la şcoala mea. Mereu am ales profesori drăguţi. Stimulează motivaţia.” A surâs fericit, şi m-am gândit de câte ori motivaţia lui Jack mi-a cârmit viaţa.
Ce înseamnă să vorbeşti despre dramaturgie?
Dacă mi-au trebuit paisprezece ani pentru a termina această carte, e şi pentru că am pornit gândind dramaturgia ca o tehnică teatrală. Voiam să scriu o culegere de reţete obiective şi practice pentru cei care vor să facă teatru. Câţiva prieteni dragi şi-au ridicat ochii spre cer: „Pură nebunie. Vei fi ca un bucătar care găteşte după reţetele pe care doar el ştie să le aplice.” Eram sigur că nu aveau dreptate, acele reţete existau şi puteau fi aşternute în scris. Le citeam: funcţionau. Le reciteam. Pentru cine funcţionau? Pentru mine. Prietenii mei aveau dreptate. Am renunţat, deşi, în silă. Aş vrea, totuşi, să-i mulţumesc lui Pierangelo Pompa, care a citit trei versiuni ale acestei cărţi şi ale cărui întrebări naive, dar pertinente m-au ajutat să mă debarasez de ceea ce îmi imaginasem în privinţa reţetelor obiective.
I-am implicat pe actorii mei. Le-am cerut să explice cum am muncit cu ei. Au acceptat Torgeir Wethal, Else Marie Laukvik, Iben Nagel Rasmussen, Roberta Carreri şi Julia Varley. După atâţia ani petrecuţi împreună fiecare dintre noi îl cunoaşte pe celălalt precum propriile buzunare. Dar din când în când mai reuşim să ne privim ca nişte necunoscuţi, ca şi cum fiecare dintre noi am fi sosit de departe. Pentru asta, simt că trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de ei.
Primul testament, Ritualul Dezordinii, Cartea gemelor, Reţete dramaturgice, Origini şi dramaturgii, Sub pielea teatrului sunt titlurile variilor versiuni prin care am filtrat această carte înainte de a ajunge la titlul cel mai potrivit. I-am ars de câteva ori planul arhitectonic. De fiecare dată m-am apropiat tot mai tare de punctul de plecare. Fiindcă dramaturgia nu este o singură tehnică, ci aluatul diverselor tehnici ale teatrului. Şi, până la urmă, ajunge să se identifice cu cel care frământă, cu biografia sa.
Mi-am dat seama de asta, discutând cu persoane într-un mediu restrâns în care, după ani de când ne cunoaştem şi tolerăm reciproc, afecţiunea şi stima se manifestă transformându-ne pe fiecare într-un intransigent avocat al diavolului. Deci i-aş pomeni aici pe Lluís Masgrau, Franco Ruffini şi Nicola Savarese.
Trei cititori au urmărit multele avataruri ale acestei cărţi, încurajându-mă cu comentarii severe şi utile: Nando Taviani, Julia Varley şi Mirella Schino. Cuvintele lor, în momentele de descurajare sau euforie, au provocat o reacţie pe care o cunosc din meşteşugul meu: a o lua de la capăt.
Alţii m-au susţinut, ajutându-mă practic şi mărturisindu-mi dificultăţile lor în a se orienta prin terminologia mea neobişnuită şi pletora de metafore: Maria Ficara, Rina Skeel, Raúl Iaiza, Max Webster, Andrew Jones şi Eliane Deschamps-Pria.
Judy, care a mi-a însoţit aventura mea teatrală din timpurile uceniciei mele în Polonia şi India, m-a ajutat să atenuez retorica italiană, traducând bucată cu bucată variile capitole în sobrietatea limbii engleze.
Dar Jack a fost cel ce deodată mi-a arătat drumul, când naturaleţea întrebării sale – „De unde provii?” – mi-a întrerupt şirul gândurilor asupra unei cărţi de dramaturgie ce mi se topea de fiecare dată în mâini. Directeţea întrebării mi-a sugerat soluţia mai puţin convenţională şi mai chibzuită: a împleti tehnica şi autobiografia, locurile de provenienţă ale oricărui artizan.
M-am întrebat, în zilele lui ianuarie 2008, dacă Jack, dispărut din carte, dispăruse şi de pe plaja noastră mexicană. Pe neaşteptate ieri s-a întors, acelaşi umblet, dar cu o expresie uşor năucă. S-a oprit şi m-a privit, ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Complet uituc.
„Where do you come from?”
„Din Danemarca. Dar sunt italian din naştere.”
„Ah, italian. Cunosc Italia. Am fost la Bellinzona.”
Bellinzona? Elveţia? Provin şi de acolo?
(Fragment din volumul “Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie”, Editura Nemira, trad. Diana Cozma)
Print