Casanova – mult, şi mai mult… prea mult

(Măsura, violul şi arta)

Mare şi mult nu înseamnă, din păcate, mereu bine şi frumos. Măsura, drag de ea, este de prea multe ori violată în pusee necontrolate de inspiraţie creatoare. Iar lupta dintre limitele timide şi şuvoiul de idei este nu doar inegală, ci şi inutilă. Când efortul depăşeşte cu mult efectul, valoarea rezultatului nu poate fi prea mare. Admiri încurcat frânturi de gânduri, intenţii bune, truda şi dimensiunile grandioase, în timp ce gustul amar al preaplinului revărsat te face să tânjeşti după mai puţin şi mai consistent.

Spectacolul „Casanova” semnat de Dragoş Galgoţiu la Teatrul Odeon este atât de evident construit pentru a impresiona, încât este obositor şi redundant. Lumea barocă, pe care regizorul şi-a dorit-o, există pe scenă în toată splendoarea sa. Dar scara la care a fost conceput spectacolul depăşeşte normele necesarului şi utilului pe scenă. Când vrei să spui totul dintr-odată, să epatezi estetic şi să cuprinzi într-un spectacol un veritabil album de istoria artei, rişti să suprasaturezi nu doar structura de rezistenţă a piesei, ci şi rezistenţa receptării publicului. „Casanova” este o demonstraţie; epatează cu fiecare scenă, cu fiecare apariţie a unui nou personaj. Este un strigăt pe două picioare care caută cu prea multă îndârjire recunoaşterea.

În cele trei ore de spectacol asistăm la un caleidoscop de scene dintre care bună parte ar putea la fel de bine să nu existe fără ca întregul să aibă de suferit. Nici succesiunea lor nu pare a fi importantă. E clar că în construcţia spectacolului nu a primat povestea lui Casanova, ci aducerea în scenă a unor episoade care să ofere posibilitatea de a introduce personaje de efect. Efect obţinut în primul rând prin costumele cu adevărat impresionante create de Doina Levintza şi prin mijloace mai mult sau mai puţin spectaculoase – fum, butaforie, papainoage, contorsionism, mulţi decibeli şi o manieră de joc forţată à la Commedia dell’Arte. Nu există o teză pe care spectacolul să o propună, ci o expoziţie de scene îmbibate de o demonstraţie ostentativă de cultură generală şi lecturi abundente.

Baroc nu înseamnă kitsch. Şi ca şi când acest stil nu ar fi suficient de încărcat în sine, odată asumat, este înecat cu elemente care trimit către cu totul alte perioade – dacă insertul din „Don Giovani” de Mozart e plauzibil şi contemporan cu povestea, picturile lui Dalí şi Lautrec de pe rochiile doamnelor te aruncă în plin avangardism de secol XX, iar rock-ul alternativ chiar nu are nimic de-a face cu anii de glorie ai lui Casanova. Câte puţin din tot. Şi tot adunând puţin cu puţin, se strâng foarte multe, încât îl pierzi pe Casanova între valsul lui Şostakovici – probabil singurul vals cunoscut în teatrul românesc, devenit banal şi epuizat prin re-re-reutilizare – şi numerele desprinse din Cirque du Soleil. În fond, înlănţuirea de momente seamănă mai degrabă cu numerele unui astfel de show decât cu desfăşurarea firească a unui spectacol de teatru.

În toată această beţie vizual şi auditivă, trupa de actori este folosită cu eleganţă ca masă de manevră – caractere în tuşe groase. Prea puţine individualităţi – Istvan Teglaş şi Ana Maria Moldovan sunt cei pe care îi reţii pentru naturaleţea stingheră în stridenţa generală – multe gesturi largi şi scheme de mişcare în care subtilitatea nu are ce căuta. În funcţie de rafinamentul corporal personal actorii compun caricaturi, măşti, fantoşe, dar nu roluri. Pe umerii lui Marius Stănescu se sprijină tot acest angrenaj sofisticat. Vocea lui este cea care trebuie să ne fie ghid, gândul său ne poartă prin hăţişul de apariţii stranii. Rolul său este de două, dacă nu de trei ori dificil – în primul rând ca volum de vorbe. Nu text, ci vorbe. Pentru că scenariul este atât de stufos şi încărcat de date istorice, nume, detalii fără prea mare legătură logică, încât doar memorarea arborelui genealogic al lui Casanova reprezintă o performanţă în sine. Apoi pentru că presupune o pendulare nu tocmai precisă între naratorul bătrân şi excedat şi junele amorez. Iniţial pare că odată cu firul amintirilor face drumul invers spre tinereţea consumată, existând un dublu al său care acţionează în timp ce el povesteşte. Pentru ca apoi să nu mai existe nicio delimitare între cei doi şi să îşi împartă frăţeşte scenele, fiind la fel de tineri şi agili. Marius Stănescu are libertate de exprimare abia în a doua jumătate a spectacolului, când personajul său capătă consistenţă, umor, note subtile, auto-ironie şi comentează natural scenele pe care le joacă. Până atunci, vocea dogită şi lentoarea rostirii nu fac altceva decât să servească în parametrii corecţi un text alambicat, care nu este pe deplin comprehensibil la o primă vizionare.

Casanova a avut multe păcate. La fel şi spectacolul de la Teatrul Odeon. Un demers lung şi complicat artificial, care poate dura la nesfârşit. Abundenţa, opulenţa, extravaganţele pe care şi le permite acest spectacol nu îşi au o motivaţie pe măsură. Iată – măsura, draga de ea, violată încă o dată în numele artei.

Teatrul Odeon

„Casanova”, după Memoriile lui J. Casanova de Seingalt, scrise de el însuşi

Scenariul, regia, decorul, coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu

Costumele: Doina Levintza

Coregrafia: Răzvan Mazilu

Pictura: Sabina Spatariu

Traducerea: Mihaela Crețu

Distribuție:

Casanova: Marius Stănescu

Ecaterina cea Mare: Dorina Lazăr

Leporello, Frederic cel Mare: Marian Ghenea

Voltaire, Ludovic al XV-lea: Mircea Constantinescu

Dr. Gozzi, Stanislas, Bărbatul din Corfu: Laurenţiu Lazăr

Pigozzo, Brighella: Mugur Arvunescu

Bettina, Therese, Rose: Paula Niculiţă

Doamna din trăsură, Zenobia, Ducesa de Chartres: Ana Maria Moldovan

Doamna Orio, Veronique, Marcoline: Virginia Rogin

Gioacchino, servitorul lui Casanova: Istvan Teglas

Exorcistul, Statuia Comandorului, Casanova tânăr: Ionuţ Kivu

Don Giovanni, Pierrot, Croitorul: Marian Lepădatu

Casanova copil, Molinari, Truffaldino: Silvian Vâlcu

Nanette, Dna. F., Leah, Manon: Sabrina Iașchevici

Doica Bettinei, Messalina, Codoaşa, Femeia din Corfu: Ruxandra Maniu

Marton, Marucia, Clementine: Ioana Mărcoiu

La Tintoretta, servitoarea lui Casanova: Anca Dumitra

Lucia, Rosalie, Nina: Alexandra Poiană

Giulietta, Călugărița, Doamna de Pompadour: Anca Florescu

Henriette, Dna d’Urfé, Alsaciana: Simona Dabija

Fotografii de Mihaela Marin