Intru în sala de pe Schitu Măgureanu nr. 1; se numeşte „Liviu Ciulei” astăzi, dar acum unsprezece ani se numea „Izvor”. A trecut destulă vreme, încât să fie timp pentru multe. Se spune că toate trec – şi bune şi rele. Şi totuşi, chiar dacă multe sunt lucrurile care vin şi dispar mai devreme sau mai târziu, există pentru fiecare dintre noi ancore. Un fel de borne suficient de grele care îţi jalonează existenţa. Fără a trăi în trecut, nici cu pretenţia de a mă număra printre vizionari, dar cu speranţa de a mă bucura de prezent, îmi permit luxul de a fi nostalgică. Păstrez în amintire, ca într-o cutie încăpătoare de lemn lăcuit, port-bonheururi; ca un colecţionar împătimit, eu nu strâng obiecte de preţ, ci amănunte care la un moment dat m-au făcut fericită.
Iar frântura de amintire de azi este sunetul aplauzelor de acum unsprezece ani. Ce e cu adevărat frumos e că aplauzele sună la fel şi astăzi la spectacolul „Căsătoria”, regizat de Yuri Kordonski. Iar el, spectacolul, rodat, aşezat, învăţat de mine pe de rost în ani, îmi pare de fiecare dată o premieră. L-am văzut din toate unghiurile – din mijlocul sălii, de pe interval, din primul rând, de pe ultimul scaun al ultimului rând, de la balcon… oricum a schimba perspectiva, indiferent de publicul din sală, acest film de Oscar pare că rulează doar pentru mine de fiecare dată pentru prima oară. Uit că ştiu ce va urma; replici, gesturi, scene întregi pe care aş fi oricând gata să le joc eu însămi şi care îmi sunt atât de aproape, prin nu ştiu ce minune, reuşesc să mă surprindă şi să mă bucure ca pe vecinul meu de scaun care e, poate, ca şi mine acum unsprezece ani, pentru prima oară la teatru.
La paisprezece ani nu ştiam exact ce m-a lovit. Ţin minte că am scris prima şi singura mea tentativă de „Filă de jurnal”: „14.11.2003, Bucureşti, Teatrul Bulandra. Astăzi am făcut cunoştinţă cu Teatrul. Cu acea trăire nedisimulată pe care doar în întunericul sălii o poţi simţi – atunci când privirea ta e una dintre alte sute, dar respiraţia ta e în sincron cu cea a actorilor de pe scenă. Simţi că şi tu, mic şi fără a fi urmărit de niciun reflector, faci parte din povestea care se naşte sub ochii tăi, pentru tine şi care doar prin tine poate ajunge la bun sfârşit. Râzi, te bucuri, iar la final, în acorduri de romanţă rusească, ai lacrimi în ochi. Nu ştii cum au trecut trei ore. Povestea de pe scenă s-a încheiat, dar cea din sufletul tău va rămâne cu tine şi tu o vei face să crească. Cortina cade, lumea iese din sală, iar tu rămâi un minut în plus între scaunele albastre pentru a respira încă puţin din aerul în care personajele încă plutesc. Zâmbeşti şi ştii că ai câştigat şansa de a prinde firul care te va duce la capătul labirintului numit viaţa ta.”
Inafantil, patetic, pompos, stupid. Doar că revăd spectacolul, citesc pagina umplută cu scrisul meu de proaspăt liceană şi îmi dau seama că doar metaforele ar fi mai puţin căutate şi melodrama mai atenuată. Concluzia este aceeaşi. Iar povestea din sufletul tău e tot acolo, alimentată de fiecare nouă întâlnire, scaunele albastre la locul lor, iar între timp e deja un obicei să fii ultimul spectator care părăseşte sala. Chiar dacă nu pentru a vâna spiritele personajelor. E un ritual. Şi asta în primul rând datorită spectacolului. Eu pot să fac mai mulţi sau mai puţini paşi, pot să ajung mai devreme sau mai târziu, pot să îmi las sau nu haina la garderobă, pot să merg singură sau însoţită. Afară poate să plouă torenţial sau să fie caniculă. „Căsătoria” este aceeaşi.
Profesional îmi pot explica foarte uşor fenomenul: structura perfectă, fiecare scenă care îşi are viaţa interioară, alcătuită minuţios prin acumulare, pentru ca laolaltă să construiască un veritabil carusel de situaţii, personaje caracterizate precis, joc actoricesc ce topeşte organic fiecare intenţie, ca o lupă asupra mecanismului cauză-efect, soluţii regizorale surprinzătoare, ritm impecabil, răsturnări de situaţie, atmosferă… La ce bun să fiu deşteaptă şi să arăt că am învăţat câte ceva în unsprezece ani. Când merg la „Căsătoria” am din nou paisprezece ani şi nici nu-mi dă prin cap să mă gândesc la Stanislavski sau Brecht. Ar fi păcat.
Iar pentru că eu văd acest spectacol ca pe un film, îmi permit câteva stop-cadre: Răzvan Vasilescu înnebunit de fericire ca un copil să facă „listuţaaa”, cu un debit verbal halucinant, Cornel Scripcaru exclamând „Ce brav e poporul rus!” ca cea mai definitivă declaraţie de dragoste, Andreea Bibiri în panică realizând că „Trăieşti ce trăieşti şi trebuie să te măriţi”, Dana Dogaru şi amărăciunea din replica „Şi vă mai spuneţi că sunteţi nobili!”, Ana Ioana Macaria când dă vestea că „Dumnealui a plecat pe fereastră” ca cel mai firesc deznodământ, Şerban Pavlu muşcând cu toată pofta dintr-un măr şi spunând încântat din toată inima „Străluceşte”, Marius Chivu care întreabă „De ce?” şi pleacă înfundându-şi cu năduf pălăria pe cap, Ionel Mihăilescu timid şi cavaler, cu chitara pe genunchi, murmurând „Vous avez mon coeur, moi j’avais le votre”, Doru Ana cu statura sa impunătoare, resemnat şi plângăcios, tunând „Să-i spui fetei ăsteia de măritat că e un porc de câine”, Mariana Mihuţ savuroasă şi plină de vervă descriindu-i pe „pretandanţi” şi Victor Rebengiuc sprinten şi cuceritor povestind cum „Sicilia e minunată”. Dar înainte de toate o voce care se ridică peste sală şi strigă în tonalitate de vioară, în limba rusă, „Vizitiu, nu-ţi mâna caii, Nu mai am unde să mă grăbesc, Nu mai am pe cine să iubesc, Vizitiu, nu-ţi mâna caii!”.
Eu las caii să galopeze liberi, nu-i cer vizitiului să-i strunească. Ştiu că oriunde m-ar duce, nu trebuie decât să deschid capacul cutiei mele de lemn lăcuit pentru a auzi acele aplauze. Şi am din nou paisprezece ani.
Print