Azi eşti hotărât. Deschizi laptopul, invariabil degetele se duc singure pe literele f,a,c,e… dar nici nu mai e nevoie. Facebookul nostru cel de toate zilele are de mult butonul propriu în browserul de Internet. Printre pisicuţe şi reţete, la fel de invariabil există în News Feed-ul oricărui actor şi postări despre castinguri. Cele mai multe pentru reclame şi figuraţie. Bănuţii, ştim, sunt puţini. Cei care deja au învăţat formatul de contract unde cedezi de bună voie şi „nesilit de nimeni” (doar de spaima ca nu cumva să strici piaţa şi să nu mai fii chemat niciodată) tot ce înseamnă drept de imagine, difuzare, conex, aproape că pe tine însuţi în schimbul remuneraţiei standard, se duc la încă o reclamă, zâmbesc frumos când e vorba de guma de mestecat, râd cu prietenii când e cu bere şi se contorsionează a durere la Nurofen, iar feţele lor ne sunt din ce în ce mai cunoscute, dar nu ştim exact „de unde să-i luăm”.
La film e ceva mai simplu: îţi faci o fişă/cont la toate agenţiile de casting care nu percep taxă de înregistrare/administrare, hai la 1-2 cu tarif pe care să ţi-l poţi permite şi aştepţi să sune telefonul. Zici „da” din principiu pentru ca nu cumva, Doamne fereşte, iarăşi, să nu ajungi pe lista neagră şi, odată ce ai refuzat o dată, să nu te mai sune niciodată. Primeşti pe mail textul pentru probă şi eşti rugat să îl înveţi. Deschizi entuziasmat attachement-ul şi constaţi cu stupoare că ai de învăţat fie un şuvoi de vorbe într-o engleză mai aproximativă decât a ta, fie trei replici dintre care două sunt „Da” şi „Îmi pare rău”. Dar înveţi. Înveţi la nevoie şi ce înseamnă „dismantle” şi „complience” şi „abomasum” şi îţi faci tu în mintea ta o relaţie cât mai firească, îţi imaginezi cam ce ar trebui să fie cu personajul ăsta al tău, pentru că ştii deja că la probă nu primeşti nicio indicaţie. Regizorul nu are ce căuta acolo, domnişoara care porneşte camera îţi dă şi replica, iar tu trebuie să îţi aduci aminte să nu te holbezi în cameră şi să fii cât mai relaxat. Şi niciodată nu ştii dacă ce ai crezut tu când ai citit pagina aia şi jumătate are vreo legătură cu ceva din restul scenariului sau cu ce caută regizorul. Şi nici nu vei afla decât atunci când îţi cumperi bilet la mall să vezi filmul pentru că nu ai mai primit niciun telefon. Dar îl aştepţi pe următorul şi speri că acum, că ai cunoscut un regizor român şi ai stat la aceeaşi masă cu el, nu o să te uite odată cu trecerea mahmurelii.
Dar cele mai rare piese în colecţia ta cu muchii de speranţă sunt castingurile pentru roluri în spectacole şi posturi în teatrele de stat. Astea sunt momentele pe care le aştepţi şi pentru care ai pregătit un moment artistic „rupere” pe care l-ai pregătit temeinic câteva ore bune ajutat fiind de colega ta de clasă care ţi-a dat câteva hinturi că ea a mai fost la câteva dintr-astea. Şi ea ţi-a zis că eşti foarte bun. Ai şi hainele potrivite. Nici prea ţipătoare, nici prea şterse, lejere, dar care stau bine pe tine. Îţi aduci aminte şi de câteva vocalize şi exerciţii de dicţie. Asta să fie problema. Problema e că ştii tu undeva în adâncul sufletului că şi ăsta e doar un antrenament şi că te duci doar ca să nu regreţi tu că nu ai încercat, dar ştii tu bine că şi rolul ăsta, şi postul ăsta e dat „ăluia care trebuie”. Că mereu e câte unul „care trebuie”. Dar zici că fie ce-o fi, tu încerci. Că şi la Loto – dacă nu joci, n-ai cum să câştigi. Şi poate pe lângă „ăla care trebuie” mai e un loc sau măcar te vede regizorul şi te ţine minte. Sau cine ştie? Datoria ta e să mergi, să exişti, să fii prezent. Că doar te uiţi la colegii cu un an doi mai mari şi la o numărătoare simplă observi că nu cei mai talentaţi joacă şi sunt băgaţi în seamă, ci ăia care s-au băgat ei singuri în seamă şi au ştiut când şi cui să zâmbească frumos, pe cine să scuture de scame şi pe cine să invite cu insistenţă la spectacolul de licenţă. Aşa că n-ai ce pierde. Te duci acolo, mimezi degajarea şi bună-voinţa, zâmbeşti mai profesionist decât o însoţitoare de zbor cu experienţă şi poate-poate ai tu steaua ta şi ce-i al tău e pus de-o parte. Şi vezi că cei din comisie te plac, îţi zâmbesc şi ei, cineva chiar a glumit cu tine, tu te-ai simţit bine pe scenă şi „ai dat ce-ai avut mai bun” exact ca fotbaliştii pe teren şi speri. De fapt, ăsta e punctul tău forte: speranţa.
„Puterea de a îndura” a Ninei pe care o ironizăm cu toţii este, cumva, puterea de a spera. Dacă mizăm pe ea şi renunţăm la băşcălie şi la spiritul de învins la sorţii aprioric şi îndrăznim să avem o urmă fină de tupeu cât să condimenteze puţin buna creştere, cine-ştie, poate proba asta nu e doar încă un antrenament. Datoria ta nu e să încerci, ci să crezi în tine. Şi poate aşa, când rolul Ăla chiar vine tu chiar eşti pregătit pentru el şi chiar va fi al tău. Puţină inconştienţă e necesară, puţină naivitate, rezistenţă cât cuprinde la orice fel de stres şi noroc cu carul. Prima întrebare care ar trebui adresată unui candidat la Actorie ar trebui să fie: Ai noroc? Şi dacă ai, abia după aia vorbim despre talent şi meşteşug şi pasiune, şi, şi, şi.
Dar tocmai a sunat telefonul şi ai acceptat o reclamă la ursuleţi gumaţi. Baftă, spor şi Doamne-ajută!
Print