Cât de tineri trebuie să fie tinerii regizori?

Între multe şi nu tocmai mărunte probleme ale teatrului nostru cel prezent se aminteşte enumerativ despre absenţa tinerilor regizori vizionari. Există o nostalgie pentru anii de acum jumătate de secol, atunci când „puşti” de trizeci şi ceva de ani precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu sau David Esrig creau adevărate cutremure estetice şi schimbau radical modul de a face teatru şi modalitatea de a privi teatru. Probabil acea bogăţie de inspiraţie şi talent va rămâne un fenomen irepetabil. Astăzi, seismele au magnitudini mai puţin spectaculoase, iar reuşitele nu mai aparţin neapărat unei generaţii, ci sunt personale, aleatorii, inconstante şi cu atât mai îmbucurătoare. Precum ne e timpul – fragmentat şi nu tocmai coerent. Aşa ne-a devenit şi teatrul. Nu mai e neapărat o garanţie „speranţa” din şcoală.

De cele mai multe ori, „speranţele” mai devin certitudini datorită unor împrejurări care au prea puţin de-a face cu talentul şi profesionalismul. Sau poate tocmai cu lipsa profesionalismului instituţional au prea mult de-a face. Legea junglei şi a hazardului sunt cele care hotărăsc numele celor care reuşesc. Ce reuşesc, şi aceasta e o chestiune destul de vagă: un rol mic într-un spectacol mare, un rol mare într-un spectacol nu tocmai pe potrivă, o angajare norocoasă prin numire de către un cineva cu putere de decizie, o angajere în urma unui casting mai puţin „rezolvat” ante-factum. Reuşitele au de multe ori gustul amar al micilor compromisuri şi poate fi uşor intuit doar privind cum se aşază piesele în jocurile de strategie deloc performante din teatrul românesc.

Şi cum orice problemă pare a avea acelaşi refren: „şcoala”, tot în băncile şcolii de teatru ne întoarcem şi pentru a căuta în pupitre motivele pentru care gloria de demult nu mai poate fi regăsită. Şi e, poate, nedrept. Aceleaşi şcoli au fost absolvite şi de către cei pe care astăzi îi enumerăm între virgule alături de maeştri. Evident, va exista mereu discuţia, iarăşi subiectivă, despre cât de tânăr trebuie să fie un regizor pentru a putea fi considerat „tânăr regizor”.

Pentru a putea controla, administra în primă fază ce se întâmplă cu un spectacol, cu fiecare detaliu al său, pentru a putea convinge actorii să joace cum îţi doreşti, pentru a avea pretenţia unei concepţii solide, e nevoie de maturitate şi experienţă. De cărţi citite, de cultură generală şi vizuală, de ce nu – de experienţă în management, de carismă şi încredere în sine. Aşadar, la 20 de ani şi cinşpe’ respiraţii e cam hazardat să îi căutăm pe cei care ar putea cu adevărat să devină vârfurile unei arte atât de sincretice. De la 30+ începe discuţia serioasă. Şi poate dura până în jur de 40+, încât nu e drept să îi pensionăm în plină maturitate când abia au avut timp să citească în sfârşit suficient pentru a putea crea pânze sinaptice coerente de metafore şi simboluri cu trimiteri culturale care să ne pună mintea pe moaţe şi să ne pironească în scaune.

An de an, în cadrul galelor dedicate absolvenţilor facultăţilor de teatru sunt prezentate spectacolele celor mai tineri viitori „tineri regoziri” de la care se aşteaptă minuni. Rezultatul muncii lor de creaţie şi a calităţilor manageriale pe care le dovedesc, de cele mai multe ori, ajunge la un public entuziast alcătuit din prieteni, mândra familie şi câţiva entuziaşti, apoi devin doar un criteriu de notare pentru comisiile care decid ierarhii şcolare. Super puterea acestor „prea-tineri” regizori se numeşte: adaptare şi anduranţă.

De la distribuţia ideală se ajunge de multe ori la distribuţia care are timp să repete, de la scenografia superbă gândită şi construită în machete-obiecte de artă de către colegii de la secţia de scenografie se ajunge la re-re-refolosirea mobilelor depozitate în magazia şcolii, de la scena cu dotări de 2019 se ajunge la podul lipsit de ventilaţie sau la sala de sport transformată în sală de teatru cu câteva surse de lumină şi posibilităţi limitate de light-design. Problemele pe care „viitorii tineri regizori” le întâmpină au prea puţine în comun cu creaţia. Ideile lor devin personaje secundare, figuraţie în spatele eroilor precum planificarea repetiţiilor în funcţie de disponibilitatea actorilor, negocierea orelor de repetiţii cu alţi mulţi colegi în aceeaşi sală, lupte de lămurire cu domni importanţi care amână iar şi iar decizii de care depinzi şi câştigarea bună-voinţei, în ultimă instanţă, a tuturor celor implicaţi. Din acest motiv rezistenţa la stres şi adaptabilitatea sunt primele calităţi pe care orice viitor tânăr regizor de la care breasla aşteaptă revoluţii estetice le trece în CV-ul său.

La absolvire, odată cu diploma oferită în cadru festiv, tinerii regizori primesc şi o ţintă uşor de reperat pentru căutătorii de noduri în papură. Au terminat cu brio Cursul obligatoriu din curicula universitară numit „Puterea de a îndura” şi de-acum vor continua să lupte pentru orice şansă de a continua să reziste şi să se adapteze la toate „Nu se poate”urile care îi aşteaptă. Pentru că aşa cum spune un cântec „peste colivia mică şade colivia mare”.

„Şi ce a aflat băiatu’: şi afară e la fel ca-năuntru” – replică ce trebuie citită având în auz intonaţia lui Gheorghe Dinică din „Filantropica”. Iar ei vor continua să fie cât pot ei de profesinoşi ce dracu’. Şi, poate, la un moment dat numele lor vor ajunge unul dintre acele exemple date cu mândrie în analize şi dialoguri şi statistici şi rapoarte: cei care au reuşit.