Cât de scump se plătește visul românilor de câștiga bani în străinătate? Ce se ascunde în spatele sumelor care intră de ani întregi pe piața din România, trimise de românii plecați la muncă în Europa? Câte drame? Câte sacrificii? Ce înseamnă „integrare”? Sunt câteva dintre întrebările la care spectacolul Gianinei Cărbunariu, „Vorbiți tăcere? Sprechen Sie Schweigen?” de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu caută și oferă răspunsuri. Realitatea așa cum o prezintă spectacolul ei, în urma unui proces de documentare prin interviuri în Germania și România, nu e foarte nuanțată. E deprimantă și întunecată, iar concluzia ar fi cam așa: muncitorii români din străinătate sunt tratați ca niște sclavi, n-au drepturi, ci au doar obligații, nu-i protejează nimeni, muncesc mult peste orele admise și sunt plătiți mult sub cât muncesc, dar… mult mai bine decât în România, de vreme ce acceptă aceste condiții. Asta e premisa de la care pornește spectacolul Gianinei Cărbunariu, specializată în acest tip de teatru documentar, cu – de ce să n-o spunem – mare potențial pentru festivalurile internaționale, unde griurile și bubele de toate felurile ale Europei de est (de data asta și ale Vestului) sunt (încă) la mare căutare, ca să nu zic la modă. Și unde cam tot ceea ce transcende granițele teatrului și intră (puternic) în zona socială are succes. Prin urmare aceasta este rețeta pe care o urmează și de data asta regizoarea, alegând, cam ca în toate creațiile ei, să dezechilibreze balanța între document și estetic în favoare documentului (cu o excepție importantă, și anume „Tipografic Majuscul”, unde situația era diferită, ceea ce a și făcut acel spectacol unic în creația ei de până acum).
Pentru „Vorbiți tăcere?” Gianina Cărbunariu alege cinci actori de la cele două secții, română și germană, ale teatrului din Sibiu, cinci actori a căror limbă maternă este diferită – română, germană și maghiară – și a căror limbă comună, în care s-au și desfășurat repetițiile a fost limba engleză. Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth și Marius Turdeanu sunt cei cinci care intră în această formulă propusă de regizoare, cu propriile identități, cu propriile povești, cu propriile nume. Amestec de teatralitate și realitate, și el la modă, cu un impact interesant asupra publicului, care gustă fragmente de biografii bine re-mixate și re-interpretate.
Ce-și propune Gianina Cărbunariu cu acest spectacol? Să vorbească și să atragă atenția asupra unui fenomen social cu grave efecte în ultimele decenii în România, pe de o parte, iar pe de altă parte, să atragă atenția asupra unor nereguli teribile, perpetuate și tolerate la scară largă în Europa occidentală, care au dus la apariția unei forme de sclavie contemporană. O formă de sclavie protejată prin clauze aberante în contracte și mai aberante și a căror existență a putut și poate fi posibilă din cauza contextului social din țările post-comuniste, în care oamenii au fost nevoiți să plece peste graniță ca să muncească și să-și întrețină familiile. O formă de sclavie protejată prin tăcere – tăcere impusă prin contract. Documentarea s-a făcut în Germania și România, prin interviuri cu muncitori pe șantiere, în abatoare, cu femei care au îngrijit bătrâni, proces care a fost urmat de discuții și improvizații cu actorii, în urma vizionării acestor interviuri.
Spectacolul se deschide cu o scenă în care cei cinci actori se prezintă unul pe altul, cu mult umor – de altfel întregul spectacol e plin de umor –, cu frânturi din viața fiecăruia și cu traseul, pe scurt, care i-a adus până în acel punct al vieții lor: prezența pe scena Teatrului „Radu Stanca” în montarea Gianinei Cărbunariu „Vorbiți tăcere?”. Fiecare cu fărâma lui de dezrădăcinare…
Apoi, spectacolul continuă cu scene care detaliază – din nou cu umor, amar și cinic, e-adevărat – felul cum ajung fetele din România să îngrijească bătrâni în străinătate. Și cum anume decurge recrutarea la o agenție specializată, care-și prezintă programul ca într-o reclamă stupidă la pastă de dinți. „Șansa” femeilor din România este că nemțoaicele nu vor să facă muncă murdară și să îngrijească bătrâni bolnavi 24 de ore din 24, iar polonezele sunt prea scumpe… Vor munci fără zi liberă, cu doar două ore de odihnă în contract, şi în caz că moare bătrânul, îi va fi înlocuit, iar o parte „rezonabilă” din salariu va fi, desigur, vărsată în contul firmei. Emőke Boldizsár și Ofelia Popii sunt distribuite în rolurile celor două reprezentante ale firmei, în probabil cea mai bună scenă din spectacol, construită într-o interesantă zonă de grotesc.
Toate celelalte scene sunt mai mult sau mai puțin variațiuni pe aceeași idee, de la cea în care muncitorii își taie degetele în abator în accident de muncă și singura compensație este că li se dau borcane în care să le păstreze, la cea în care doi muncitori români mor într-un incendiu pentru că, de oboseală, n-au simțit nimic și nu s-au trezit la timp, iar concluzia anchetei a fost că erau beți, sau la cea de la Mall of Berlin, unde muncitorii români au fost nevoiți să protesteze ca să-și primească salariile.
Excelentă interpretarea celor cinci actori, nuanțată și inteligent condusă, în așa fel încât ritmul să nu scadă pe parcursul unei ore și jumătate. Permanentul schimb de roluri, jocul de-a identitățile și mai ales umorul sunt atuurile spectacolului de la Sibiu, pentru că-l salvează de la a fi static. Dacă are o doză de tezism? Da, are, dar era inevitabil, dat fiind contextul. Dacă prezintă doar o singură față a fenomenului muncii în străinătate? Da, dar e evident că asta și-a propus, să amendeze un sistem defect și să militeze pentru condiții normale de muncă.
Surprinzătoare este ultima scenă, în care actorii ies din poveștile muncitorilor români și se întorc la ei înșiși și la condițiile în care au lucrat la acest spectacol… în parte traumatizant. Și zâmbetul îngheață și se lasă tăcerea, pentru că nu știi unde se opresc umorul și ficțiunea și unde începe realitatea. Ce s-a întâmplat, de fapt, la repetiții la „Vorbind tăcere?” Întrebarea rămâne fără răspuns.
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu
„Vorbiți tăcere? / Sprechen Sie Schweigen?” un spectacol de Gianina Cărbunariu
Scenografie și video: Mihai Păcurar
Asistent regie: Sanda Anastasof
Muzică: Alex Halka
Documentare: Gianina Cărbunariu și Andrei Ioniță
Traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz
Distribuţie: Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu
Print