Radu Afrim este o modă în teatrul românesc contemporan. A impus, cum s-ar spune, un trend. Lumea lui e populată de travestiţi, de personaje cu sexualitate incertă, de fiinţe groteşti, de oameni întorşi pe dos. Reţetă să fie oare?!Nu ştiu de ce, în timp ce urmăream parada de „speranţe” puse să defileze pe scena de la Odeon în cea mai recentă dintre premierele lui Afrim, atât de poetico-auto-ironic intitulată „Câtă speranţă”, mă gândeam la povestea cu împăratul gol. Ştiţi povestea cu hainele împăratului. Cea în care nimeni nu îndrăznea să-i spună măreţului monarh că hainele pe care i le fac croitorii nu sunt atât de strălucitoare precum i s-a spus şi că pânza cea minunată în care se crede îmbrăcat e aer.
Sunt douăzeci de texte scurte (care dau un spectacol lung de trei ore) ale lui Hanoch Levin, alese pentru că, în principiu, vorbesc de acelaşi lucru: cum speră oamenii. Aşezate cap la cap şi legate pe ici, pe colo prin bucăţi muzicale, dau un fel de formulă de cabaret şi teatru, care se doreşte neconvenţională… Nu voi vorbi, aşadar, despre distribuţie, ci despre concepţia regizorală.
Şi spectacolul începe cam aşa. Cu un soi de prolog, auto-ironic şi el, şi contemporan până în măduva oaselor, rostit de o femeie între două vârste, care mărturiseşte cum şi-a întâlnit iubirea la un spectacol de-al lui Afrim… În prolog, cuvintele „căcat” şi „pişat” revin cu o frecvenţă pe cât de ameţitoare, tulburătoare etc., etc. , pe atât de convingătoare şi dătătoare de „speranţe”, vorba titlului! Teatrul românesc se află pe drumul cel bun. Nu e confiscat de vreo estetică învechită şi e bine racordat la contemporaneitate… Clar. Lumea contemporană intră toată între „căcat” şi „pişat”.
Poveştile încep să se succeadă. După prima dintre ele, în care un tânăr visează să traverseze trecerea de pietoni împreună cu cineva…, se lasă cortina şi vine un moment de mare forţă, pe care e evident că regia a mizat din plin. Ca să-l parafrazez pe Kogălniceanu: „Şocaţi, băieţi!”, fie şi numai de dragul de a şoca. Nişte drăcuşori costumaţi în negru şi care pocnesc din bici pe scenă rostesc cuvintele din „Facere” răstălmăcindu-le sensul. Şi a făcut Dumnezeu pământul şi lumea şi toate cele, numai lumina nu i-a ieşit. Şi a rămas întuneric. Ei, da, toată estetica lumii contemporane e cuprinsă aici. Aşadar: „căcat”, „pişat”, lumea rămasă în întuneric, drăcuşori care răstălmăcesc cuvintele Bibliei. Ce mai urmează? Poveştile despre speranţă.
La întâmplare. Un visător care o priveşte pe vânzătoare de hot-dog, are fantezii erotice cu ea şi speră să-i dăruiască un cârnat uriaş şi pe urmă să se transforme în Caroline de Monaco. O profesoară de geografie, costumată ca pentru carnavalul de la Veneţia, îngroşată, colorată în exces etc. speră să convingă lumea că pământul e plat. Şi urmează o lungă dispută/ discuţie despre Australia/ Austria/ Industria… completată de nişte canguri delicioşi care intră în scenă dansând şi concretizând la maxim aerul exotic. Ce-ar mai fi? Un tânăr care ajunge plin de speranţe la un hotel din Londra şi pleacă foarte dezamăgit că s-a făcut băiat mare şi nimeni nu vine să verifice dacă a făcut „pipilică” şi „căcuţă” înainte de culcare… Plus o lungă poveste despre drumul pe care-l străbate „încărcătura” din intestine în „pelerinajul” ei spre toaletă şi „forţele” pe care le-ar putea antrena. Cam cum şi ce se poate rupe în acest proces amplu, spaime şi speranţe între două „scremuturi” şi drumul spermei către vagin… Metaforic expus: o bombă cu explozie necontrolată.
Un moment de respiro în întreaga montare ar fi monologul Dorinei Lazăr. O splendidă intervenţie scoasă din timp, scoasă din spaţiu despre speranţa comico-absurdă a unei turiste conştiincioase pentru care agenţiile de turism au înghesuit, ca-ntr-un sac fără fund, oraşe după oraşe, ţări după ţări, muzee după muzee, biserici după biserici…
Apoi alte multe sperări, cam pe aceleaşi teme expuse mai sus.
Să vorbim despre o estetică a teatrului românesc contemporan? Sau despre un anume fel de confiscare a acestei estetici? Să vorbim despre reţetă? Despre cuvinte care azi sunt la mare modă numai şi numai pentru că până mai ieri erau interzise pe scenă? Sau despre ce înseamnă a fi contemporan şi mai ales cu ce? Sau despre împăratul gol?!
În sfârşit, copilul care spune lucrurilor pe nume! Radu Afrim stăpâneşte bine meseria, dar felul în care a fost ridicat la rang de idol de către o parte a criticii devine penibil. Despre obsesia pentru cuvinte “dure” ca mijloc de a realiza un teatru “contemporan” nu mai spun nimic. Un articol la obiect, foarte bine scris.
Afrim este talentat, dar nu are masura. Deloc.
Biata copilita.Nu ai priceput nimic .Insa nimeni nu are de pierdut din asta.Va recomand acest spectacol . Textele sunt incredibil de frumoase iar monologul de inceput nu are nicio legatura cu autoironia.Se refera mai ales la teatroloagele care se ocupa de ‘sfanta scandura’. Iar sanii de la final sunt chiar ca lumea . Ceva gelozie?
Scumpa Elenutza, nici tu nu ai inteles nimic. Teatrul nu e “text” – incredibil de frumoase sau nu, textele sunt literatura. Si nici din afrim nu ai inteles minic, cata vreme nu iti dai seama ca toate spectacolele lui sunt despre le – autoironice sau nu.
Pana mai cresti, pune mana pe carte ca altfel ramai la nivel de “sfanta” ignoranta…
ceva gelozie?!
Snobismul isi spune cuvantul cu argumente gen “nu ai priceput nimic”. Chia reteta lui Afrim da impresie spectatorilor de exclusivism intelectual? Din cercurile calitative inalte ale teatrului “contemporan”?
iulian apreciaza scriitura autoarei fiindca e la fel de ilogica precum a lui, citez> “felul în care a fost ridicat la rang de idol de către o parte a criticii devine penibil”. o fi, dar e penibil pentru “o parte a criticii” nu pt afrim. altele ar fi “vinile” lui… iar articolul, draga iulian e mai degraba prost scris. daca n-ai vazut spectacolul nu pricepi o iota – cum ar fi ce nu e bine in spectacol, care sunt problemele, unde greseste, daca greseste afrim – ceea ce in sine e o ratare a autoarei. iar intelegerea ei ramane la nivelul piciorului broscutei (afrimiene sau nu)…e foarte usor sa strigi “imparatul e gol” dar mai departe trebuie sa explici ce si cum daca tot te dai critic.
afrim mai stie si altceva in afara de sexualitate incerta, defecatie si proiectii cu trip-uri “metaforice”? ma tot intreb…
Dragă Ilona, poate că tu nu ai priceput o iotă despre spectacol citind articolul. Asta nu înseamnă că e valabil pentru toată lumea. Cum se spune, fiecare pricepe pe măsura a cât poate. Eu n-am văzut spectacolul, dar mi-am făcut o imagine clară despre el citind această cronică. E adevărat, mă ajută şi faptul că am văzut alte spectacole de Afrim, făcute cam după acelaşi tipar. Şi de asta cred că e penibil c-a fost ridicat la rang de idol. Nu pentru Afrim, fiindcă nici nu am scris asta, cum ai fi observat, dacă citeai cu atenţie, ci pentru o parte a criticii(formată şi din domni, nu numai din doamne, deşi dnele Modreanu şi Popovici au o contribuţie însemnată.)Să înţeleg, din tonul tău revoltat, că ţi-a plăcut spectacolul? În cazul ăsta, de ce nu-i iei apărarea deschis si nu explici tu lumii, în loc să te avânţi pe terenul nisipos al generalizării receptării articolului? Sau, dacă nu ţi-a plăcut, poate ne comentezi tu, ca la carte, “vinile”. Iar dacă nu l-ai văzut si te revolti doar împotriva cronicii, uneori e posibil să lipsească nu argumentele cronicăresei, ci disponibilitatea auditivă( intelectuală?) a urechilor cărora li se zice că împăratul e gol. Sper că tot ce am scrie e, cât de cât, pe măsura logicii tale superioare. Cu alte cuvinte, că am trecut putin de piciorul broscuţei afrimiene.
Teatrul presupune o forma de receptare (adica de “incasare” a emotiei, intelectuala sau senzoriala) PERSONALA. Daca unora le place Afrim, iar altora nu – e, pana la urma, chestie de “umori”. Sau ne devoi. Unii au nevoia sa fie altii “curajosi” pentru ei – curajul insemnand, de cele mai multe ori, o exibare (adica etalare de tipul bagat degetul in ochi pentru a se vedea ca exista mana!) a propriilor spaime & dorintel ascunse (libido – apud Freud!) Pentru astia Afrim e un Guru 🙂 Altii nu sunt interesati sa vada la teatru nevrozele sexuale ale creatorului (asta, inainte de a ma ataca Ilonele, mentionez ca e o parafraza la un titlul al unui spectacol al susnumitului afrim), iar si iar. Ne-am prins de la primele spectacole care e tema, problema si rezolvarea (artistica), asa ca nu e nevoie sa o revedem la nesfarsit, sub alt titlu. Caci asta face afrim. Ar putea fi numita “poetica”, daca nu ar fi plictisitor de redundanta (adica aceeasi informatie ne e servita, de 10 ori pe spectacol, probabil din mila si intru luminarea fraierilor!) Macar daca ar spune: sunt corifeul artei gay, asa ca nu va luati de mine. Asa ar sti toti despre ce e vorba, si ei sunt “ai nostri”, sa fie sanatosi, cine ce are cu obiceiurile si nevoile lui? Dar devine caraghios cand e transformat intr-un profet al unui nou teatru si mai ales cand o tot profeteste de vreo 15 ani, ca a si imbatranit cu eticheta de “tanarul revoltat”!
Drama lui e ca a ajuns sa creada ca orice puzzle cu imagini, travestiti care canta tam-nisam, ursuleti, pestisori, cachita, neveste/mame/surori isterice care castreaza soti/tati/frati pana cand, saracii, descopera dosul si au revelatia adevaratei iubiri, inseamna ca revolutioneaza ceva.
Drama alora care mor de oful celor care “nu inteleg” e ca nu inteleg ei insisi.
Drama noastra, a tuturor, e ca nu suntem in stare sa acceptam ca unora ne place jazzul, altora manelele, altora muzica clasica.
Trist…
Mult zgomot pentru nimic
Dragă Iulian (Tănase),
Dacă vrei să afli mai multe despre ce spui în legătură cu mine şi Cristina Modreanu, îţi recomand pagina de teatru din Observatorul care apare astăzi (mîine pe internet). E un dialog al meu cu Liviu Ornea despre Cîtă speranţă şi poate ţi-ar fi util pentru alte ocazii cînd mă acuzi de idolatrie. Mă reconfortează cînd văd atîta încredere în forţa criticii, dar orişicît…
Stimată Iulia Popovici(ca spectator de rând şi nu om “din teatru”, nu reuşesc să vă scriu cu “tu”. Am încercat, dar cred că respectul meu pentru critici şi cei care publică, în general, nu mă lasă să mă situez pe un asemenea picior de egalitate.), ca spectator relativ pasionat de teatru, am obiceiul să citesc cronicile postate pe Internet, în special pe liternet şi acum pe Yorick. Îmi mărturisesc defectul profesional(sunt matematician) de a cuantifica lucrurile. Şi cum nu cred că există spectacol de-al lui Radu Afrim despre care dv să nu fi scris, iar eu, ca necunoscător, bănuiesc că omul/criticul scrie mai mult despre ce-i place, decât despre ce nu-i place, am tras concluzia, poate superficial, că vă place (mult) stilul afrimian. În plus, îmi amintesc şi că aţi făcut parte dintr-un juriu UNITER care l-a nominalizat la premiul pt Cel mai bun regizor. Fireşte, formularea mea “ridicat la rang de idol” era o figură de stil, urmare a exasperării unui spectator puţin sătul să-l vadă pe dl Afrim nominalizat la toate galele UNITER şi prezent cu mai multe “selecţionări” în fiecare ediţie FNT (aici era partea de responsabilitate a dnei Modreanu), în condiţiile în care spectacolele lui sunt făcute, după părerea mea, după aceeaşi reţetă, răsuflată, chiar şi aici, cam de mult. Veţi spune că şi dv i-aţi reproşat repetările şi nu aţi scris mereu “de bine” despre el. Iată însă concluzia la care ajungeţi, în finalul unei cronici: ”
Am făcut tot acest ocol ca să spun că And Björk, of course seamănă frapant cu o filieră amplă de montări ale lui Radu Afrim, asta, pentru cei dedicaţi vizionării constante a lor (şi care nu sînt numai critici). Ceea ce găseşte însă Afrim punînd în scenă această paletă restrînsă de preocupări teatrale e diferenţa specifică a fiecărui spectacol, combinaţia unică din care se naşte.” Voi citi, fireşte, pagina din Observator şi sunt gata să-mi fac mea culpa, dacă e cazul. Între timp, mă gândesc complet bulversat ce părere aveţi, de pildă, despre spectacolele lui Felix Alexa, despre care nu-mi amintesc să fi scris(iertaţi-mă dacă greşesc). Până azi, aş fi zis că tăcerea dv înseamnă că nu vă plac. Acum, când mi-aţi demolat eşafodajul matematic, încep să mă gândesc că poate acesta e stilul de regie pe care îl preferaţi, şi nu cel încadrat în mulţimea (largă) ce-i conţine pe Afrim, Gianina Cărbunariu, Alexandra Badea etc, aşa cum credeam eu, citindu-vă articolele. Promit, în concluzie, încă o dată să-mi fac mea culpa maine, asigurându-vă că îmi păstrez încrederea nestrămutată în forţa criticii, conştient că greşeala era, evident, la mine, ca receptor, şi simţindu-mă extrem de onorat de promptitudinea cu care i-aţi răspuns unui neiniţiat.
Ce e amuzant in toata aceasta revarsare de nervozitati ale comentatorilor (in care cei care n-au vazut spectacolul au un cuvint greu – si lung – de spus), e ca… de vreme ce suscita atita agitatie, avem proba concludenta ca Afrim… exista.
Sincer, nu cred ca l-a inventat critica romaneasca (acum citiva ani s-a iscat un scandal de doi lei in presa noastra in urma unui articol nefavorabil al lui mos Billington, de la Londra, referitor la Trei surori). Cred ca, ce sa-i faci?, ne place sau nu, se repeta sau nu (Iulia Popovici a si scris un eseu consistent pe tema asta, acum peste un an), Afrim are publicul sau, un public constant si entuziast, cum are si echipele sale (nu doar una, nu doar intr-un teatru), cu care se joaca voios si care-l urmeaza cu credinta. ASfrim are si specificitatea sa estetica, ori macar stilistica. Si stie sa faca eveniment, sa se puna in lumina, e mester de marketing.
Cit e de “revoltat”? Cit e de “revolutionar”? Sunt intrebari mai degraba marginale… Stau spectacoele in picioare? Care stau si care nu stau? De ce trei ore fara pauza? In fine, antevorbitorul care se oripileaza cu privire la conditia de Guru al orientarilor homosexuale din teatrul romanesc ar trebui sa-si ia seama. “Nevrozele sexuale” (…”ale parintilor nostri”, exceptionala piesa a lui Brefuss, spectacol nu foarte reusit al lui Afrim) reprezita o tema majora a vremii in care traim, asa cum e ea. Afrim o frecventeaza in mod preferential, fiindca orice regizor are teme preferentiale. Restul e otarala batrinicioasa, suspecta de reavointa, deci nu-l atinge pe Afrim.
Pe de alta parte, da, articolul din revista e concis si destul de la obiect, cu atit mai mult cu cit e asezat in oglinda cu alt articol, in pozitie pro/contra. Deci, revista ofera o platforma echilibrata de opinie. Bravo ei!
Ce simplu e sa rastalmacesti totul cum vrei atunci cand te plasezi sub umbrela impartialitatii 🙂
Inainte de a-si da cu parerea, ar fi bine sa citim cu onestitate ce scriu antevorbitorii, nu prin ochelarii curcubeistici…
“antevorbitorul care se oripileaza cu privire la conditia de Guru al orientarilor homosexuale din teatrul romanesc”
oare asta scrisesem?
ia sa vedem… sa incercam putina analiza pe text, daca nu-i prea complicat (desigur, e mai usor sa acuzi cu “superioritatea” pe care ti-o da mediocritatea opiniilor… 🙁
“Unii au nevoia sa fie altii “curajosi” pentru ei – curajul insemnand, de cele mai multe ori, o exibare (adica etalare de tipul bagat degetul in ochi pentru a se vedea ca exista mana!) a propriilor spaime & dorintel ascunse (libido – apud Freud!) Pentru astia Afrim e un Guru”
Asta am scris. Unde e oripilarea in fata orientarii gay, draga antescriitoriule?!
A, sa inteleg ca ai facut un “mix” postmodern si ai unit cu ce scriam cateva randuri mai jos:
“Macar daca ar spune: sunt corifeul artei gay, asa ca nu va luati de mine. Asa ar sti toti despre ce e vorba, si ei sunt “ai nostri”, sa fie sanatosi, cine ce are cu obiceiurile si nevoile lui?”
Si nu era nimic ironic aici. Arta gay e un trend batut si razbatut si e vremea sa iasa din debara si la noi, daca suntem atat de onesti!
Pe scurt: las-o jos, ca nu-i frumos!
Daca nu te tin circumvolutiunile, citeste de doua ori – nu-i rusine de nu-ntelegi din prima…
si cine castiga in final? Afrim. pt ca din cate se pare….despre el vorbiti in caz ca nu v-ati dat seama. Si poate isi recicleaza acelasi spectacol la nesfarsit. dar o face atat de bine….mai bine ca multi alti regizori care monteaza piesa “diferite” in zadar. Dovada stau salile de teatru pline. Atat de pline incat de multe ori se sta pe jos, in picioare….sau oricum doar ca sa se stea.
Si piesele lui Afrim sunt “misto” pt ca omul are “coaie”. Si pentru ca are curaj. Si pentru ca va enerveaza pe voi.
El are curaj si pt el si pt altii.
Voi n-aveti curaj deloc.
poate e cazul sa mergeti si la Herr Paul. Acolo veti avea ocazia sa vedeti ca universul lui Afrim nu e populat numai de homosexuali, travestiti, de personaje cu sexualitate incertă (pt ca se pare ca asta deranjeaza pana la urma…si e bine asa).
Si da, si aici exista muzica, dans….etc…..dar de ce sa nu monteze ce vrea si ce-i place atat timp cat poate? Doar pt ca un profesor de matematica cu mici frustrari teatrologice nu si-a terminat ecuatia ideala? Hazliu!
Afrim e doar o forma, nimic performant, adevarat. Tot ce sclipeste se umpara bine la romani. Tot ce e plastic, diletant, superficial e beton. “Cata speranta” e un spectacol care tine 3h are si are doar 5 min interesante. Teatrul Odeon are senzatia ca e cool cu acest spectacol. Din pacate e cea mai penibila lectie de modernism scenic la care am asistat in ultimii ani. Ca se poate si mai rau…sunt convins.
Spectacolul este O PORCARIE!!! Ce va transmite acest spectacol? Bucurie? Tristete? Amuzament? Mie mi-a provocat enervare si pe alocuri sila. Nu vad ce este atat de GENIAL in a vorbi despre lucruri scarboase si in a face referiri sexuale la tot pasul. Sunt o tanara foarte deschisa la minte, insa la teatru astept sa ma amuz, sa intru intr-o stare, sa mi se transmita ceva. Aici nu mi s-a transmis nimic!! Nu inteleg de ce este atat de laudata aceasta piesa.