Câtă speranţă… sau împăratul e gol!

Radu Afrim este o modă în teatrul românesc contemporan. A impus, cum s-ar spune, un trend. Lumea lui e populată de travestiţi, de personaje cu sexualitate incertă, de fiinţe groteşti, de oameni întorşi pe dos. Reţetă să fie oare?!cata-sperantaNu ştiu de ce, în timp ce urmăream parada de „speranţe” puse să defileze pe scena de la Odeon în cea mai recentă dintre premierele lui Afrim, atât de poetico-auto-ironic intitulată „Câtă speranţă”, mă gândeam la povestea cu împăratul gol. Ştiţi povestea cu hainele împăratului. Cea în care nimeni nu îndrăznea să-i spună măreţului monarh că hainele pe care i le fac croitorii nu sunt atât de strălucitoare precum i s-a spus şi că pânza cea minunată în care se crede îmbrăcat e aer.

Sunt douăzeci de texte scurte (care dau un spectacol lung de trei ore) ale lui Hanoch Levin, alese pentru că, în principiu, vorbesc de acelaşi lucru: cum speră oamenii. Aşezate cap la cap şi legate pe ici, pe colo prin bucăţi muzicale, dau un fel de formulă de cabaret şi teatru, care se doreşte neconvenţională… Nu voi vorbi, aşadar, despre distribuţie, ci despre concepţia regizorală.

Şi spectacolul începe cam aşa. Cu un soi de prolog, auto-ironic şi el, şi contemporan până în măduva oaselor, rostit de o femeie între două vârste, care mărturiseşte cum şi-a întâlnit iubirea la un spectacol de-al lui Afrim… În prolog, cuvintele „căcat” şi „pişat” revin cu o frecvenţă pe cât de ameţitoare, tulburătoare etc., etc. , pe atât de convingătoare şi dătătoare de „speranţe”, vorba titlului! Teatrul românesc se află pe drumul cel bun. Nu e confiscat de vreo estetică învechită şi e bine racordat la contemporaneitate… Clar. Lumea contemporană intră toată între „căcat” şi „pişat”.

Poveştile încep să se succeadă. După prima dintre ele, în care un tânăr visează să traverseze trecerea de pietoni împreună cu cineva…, se lasă cortina şi vine un moment de mare forţă, pe care e evident că regia a mizat din plin. Ca să-l parafrazez pe Kogălniceanu: „Şocaţi, băieţi!”, fie şi numai de dragul de a şoca. Nişte drăcuşori costumaţi în negru şi care pocnesc din bici pe scenă rostesc cuvintele din „Facere” răstălmăcindu-le sensul. Şi a făcut Dumnezeu pământul şi lumea şi toate cele, numai lumina nu i-a ieşit. Şi a rămas întuneric. Ei, da, toată estetica lumii contemporane e cuprinsă aici. Aşadar: „căcat”, „pişat”, lumea rămasă în întuneric, drăcuşori care răstălmăcesc cuvintele Bibliei. Ce mai urmează? Poveştile despre speranţă.

La întâmplare. Un visător care o priveşte pe vânzătoare de hot-dog, are fantezii erotice cu ea şi speră să-i dăruiască un cârnat uriaş şi pe urmă să se transforme în Caroline de Monaco. O profesoară de geografie, costumată ca pentru carnavalul de la Veneţia, îngroşată, colorată în exces etc. speră să convingă lumea că pământul e plat. Şi urmează o lungă dispută/ discuţie despre Australia/ Austria/ Industria… completată de nişte canguri delicioşi care intră în scenă dansând şi concretizând la maxim aerul exotic. Ce-ar mai fi? Un tânăr care ajunge plin de speranţe la un hotel din Londra şi pleacă foarte dezamăgit că s-a făcut băiat mare şi nimeni nu vine să verifice dacă a făcut „pipilică” şi „căcuţă” înainte de culcare… Plus o lungă poveste despre drumul pe care-l străbate „încărcătura” din intestine în „pelerinajul” ei spre toaletă şi „forţele” pe care le-ar putea antrena. Cam cum şi ce se poate rupe în acest proces amplu, spaime şi speranţe între două „scremuturi” şi drumul spermei către vagin… Metaforic expus: o bombă cu explozie necontrolată.

Un moment de respiro în întreaga montare ar fi monologul Dorinei Lazăr. O splendidă intervenţie scoasă din timp, scoasă din spaţiu despre speranţa comico-absurdă a unei turiste conştiincioase pentru care agenţiile de turism au înghesuit, ca-ntr-un sac fără fund, oraşe după oraşe, ţări după ţări, muzee după muzee, biserici după biserici…

Apoi alte multe sperări, cam pe aceleaşi teme expuse mai sus.

Să vorbim despre o estetică a teatrului românesc contemporan? Sau despre un anume fel de confiscare a acestei estetici? Să vorbim despre reţetă? Despre cuvinte care azi sunt la mare modă numai şi numai pentru că până mai ieri erau interzise pe scenă? Sau despre ce înseamnă a fi contemporan şi mai ales cu ce? Sau despre împăratul gol?!

Print

17 Comentarii

  1. Iulian Tanase 15/02/2010
  2. Dana 15/02/2010
  3. Elena C 16/02/2010
  4. Constantin E 16/02/2010
  5. Afrimburg 16/02/2010
  6. ilona 16/02/2010
  7. me 16/02/2010
  8. Iulian Tanase 17/02/2010
  9. Constantin E 17/02/2010
  10. Iulia Popovici 17/02/2010
  11. Iulian Tanase 17/02/2010
  12. scepticul de serviciu 21/02/2010
  13. Constantin E 23/02/2010
  14. atlas 06/03/2010
  15. atlas 06/03/2010
  16. Stop the Hope 15/03/2010
  17. Iulia 11/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.