„<Scriu cu imagini> – aş putea spune despre oricare spectacol al meu.” Dacă traseul Cătălinei Buzoianu în teatru este sau nu rezumat în aceste cuvinte e o discuţie în sine. Dar ele redau, aproape ca un mic poem, întreaga ei gândire/ creaţie regizorală. „Spectacolul contemporan este un eseu în imagini. Spaţiu al ideilor, spaţiu al cuvântului, spaţiu sonor, care acţionează asupra spectatorului la toate nivelurile: intelectual, spiritual, afectiv, senzorial. Regizorul este un eseist care vorbeşte în imagini.”
Carte neîncadrabilă în vreo categorie, „Mnemosina, bunica lui Orfeu” este mai puţin un studiu despre teatru şi mai mult o călătorie pe şi prin adâncurile tulburi ale acestei arte şi ale lumii, pe apele liniştite sau în furtună ale existenţei – uneori la propriu (celebra aventură a proiectului „Odiseea”), alteori la figurat –, trădând, într-o lume dominată de regizori, stăpânită de gândirea masculină, meandrele sensibilităţii feminine. Sensibilitate (să-i spun mai bine „fel de a vedea lumea”?!) atât de bine rezumată de cuvintele lui Umberto Eco: „Bărbaţii văd obiectele, femeile văd relaţiile dintre obiecte”.
Una dintre acele cărţi care reprezintă o întâlnire esenţială a fost volumul „Novele teatrale”, apărut în 1987, la Editura Meridiane. Cele patru „istorioare moralizatoare” din deschiderea lui, „Despre esenţa creativităţii”, sunt greu de uitat, mici poeme în proză, în care printre rânduri se citeşte crezul artistic al unei regizoare care a marcat ultimele decenii ale teatrului românesc. Printre rânduri şi, mai ales, din întrebările care însoţesc, pe post de comentariu, povestioarele respective (însăşi alegerea lor este un eseu despre gândirea autoarei). Prima întrebare „Frumuseţea ideală, fără neliniştea ambiguităţii, poate fi socotită Perfecţiune?”. Cea de-a doua, un comentariu la o poveste japoneză – aproape o variantă la mitul lui Pygmalion, căci este vorba despre un bărbat care însufleţeşte o fată dintr-un tablou şi o face să părăsească pentru totdeauna acea lume şi să devină a lui – este următoarea: „Oare absenţa fetei de pe ecran nu reprezintă, totuşi, o trădare faţă de Artă?”
Această delicată chestionare a realităţii şi a irealităţii este firul roşu care traversează volumul publicat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi în care am regăsit şi „Novelele…”, cu toate poveştile lor despre spectacole, actori, oraşe sau piese de teatru, cu Jurnalul din anii de „învăţământ teatral la IATC”. Textele adunate sub acest nume nu sunt, propriu-zis, un manual de regie, dar „Novelele teatrale” şi, de fapt, întregul volum „Mnemosina…” alcătuiesc o carte fără lectura căreia nici un student la regie n-ar trebui să pună în scenă un spectacol.
„Un spectacol de teatru este o structură, o construcţie elaborată după severe principii arhitecturale. Un plan serios, proiectat după legi riguroase, determină aspectul, funcţionalitatea şi rezistenţa clădirii. Certitudine minată de melancolie. Căci natura spectacolului de teatru este labilă, structura sa, oricât de riguros arhitecturizată, este friabilă. O arhitectură solidă este, ea însăşi, minată de pericolul sclerozei. Asistăm, întristaţi, la spectacole de teatru altădată vii, strălucitoare, astăzi muzeale, devenite carapace inerte ale vanităţii noastre de a fixa în timp o imagine sculptată în materia evanescentă a iluziei omeneşti.” În acest tip de a jongla cu vorbele şi cu afirmaţiile, de a le face să se scurgă printre degete, stau misterul şi esenţa creaţiei artistice a Cătălinei Buzoianu.
Autoarea nu dă sfaturi şi nu elaborează teorii despre cum ar trebui construit un spectacol. Vorbeşte doar despre experienţe personale şi despre trăiri şi descoperiri care uneori se transformă în revelaţii, alteori nu, dar toate la un loc creează o lume, care, prin asimilare, poate naşte în fiecare noi şi noi lumi…
De ce „Mnemosina, bunica lui Orfeu”?! Iată un posibil răspuns: „Misterele orfice iniţiau pe cel demn să cunoască revelaţia adevăratei vieţi, infinite, prin izvorul memoriei. Nu Lethe, izvorul uitării, din stânga intrării în Hades, ci Mnemosina, izvorul din dreapta, al Memoriei, era indicat celui ce parcurgea geografia regatului umbrelor. Uitarea înseamnă pentru doctrina orfică acceptarea ciclului naşterilor şi al morţilor celor condamnaţi să nu-şi amintească natura divină a omului.” Aşadar, o încercare de a reface un traseu, pe jumătate iniţiatic, dinspre ea însăşi către devenirea pe scenă. Teatrul şi aventura lui în viaţa ei sau a ei în lumea teatrului se confundă la un moment dat, iar volumul de faţă o dovedeşte. Reunind trei cărţi diferite, „Novele teatrale”, republicate după aproape 20 de ani, „Vaporul interior” (o culegere de poveşti, amintiri şi adesea reportaje aproape jurnalistice din celebra călătorie pe mările lumii cu proiectul „Odiseea” – „Romanul unui teatru plutitor”, cum îi spune autoarea, cu „Ulişii anului 2001”), şi „Mnemosina, bunica lui Orfeu”, un fel de autobiografie, care începe cu „amintiri din copilărie”, volumul e o poveste de viaţă fascinantă. „Experienţele relatate aici”, spune Cătălina Buzoianu, „nu sunt jurnale şi nici nu pot fi numite simple amintiri. Totuşi, ele alcătuiesc un traseu întortocheat şi capricios al memoriei. De aceea, l-am dedicat acestui personaj <impertinent> al mitologiei, Mnemosina, bunica lui Orfeu. Este o muză bizară (cam tembelă) în orice caz, misterioasă. Adesea încurcă lucrurile, aruncă fumigene, devine vicleană, imprevizibilă. Nu ştii când smulge cu forcepsul un adevăr adânc îngropat. Iar adevărul ei nu e niciodată limpede. Dacă te laşi în voia ei, dar altfel nu se poate, riscul e foarte mare. Graniţa cu ficţiunea devine labilă.”
O călătorie către universul Cătălinei Buzoianu – reală sau fictivă, aşa cum o trădează rândurile de mai sus – ar putea începe cu o călătorie pe mare: „Pe Marmara furtuna a trecut. Dincolo de Dardanele se luminează. Thalassaa! Marea! Marea cea adevărată, limpede, albastră! Viaţa. Facerea lumii. La început a fost apa…”
Sau ar putea începe aşa: „Arta regizorului poartă în ea germenii propriei sale distrugeri. (…) Materialul nostru e lunecos şi periculos ca şarpele veninos, mişcător şi plin de necunoscute ca o picătură de apă privită la microscop, supus putrezirii şi viermelui uitării ca hârca rânjită a lui Yorick. Alcătuiri de fragilităţi, construcţiile noastre, castele de nisip, se fac una cu pământul sub talpa grea, nemiloasă, a Timpului. Regizorul este un Don Quijote agăţat de bună-voie de aripa morii de vânt.”
Print