Este actriță la Teatrul Odeon din București, dar are colaborări în multe alte teatre, joacă în teatrul independent și este dispusă să intre în orice proiect care o face „să ardă”. Cătălina Mustață este o artistă surprinzătoare, charismatică, întotdeauna „altfel” pe scenă, întotdeauna dispusă să o ia de la zero. La Festivalul de Dramaturgie Românescă de la Timișoara, Cătălina Mustață a jucat în două dintre spectacolele selecționate, „Tipografic majuscul” în regia Gianinei Cărbunariu, de la Teatrul Odeon din București, și „Efectul Genovese” de Alina Nelega, în regia lui Gavril Cadariu, de la Teatrul Național din Târgu Mureș. O discuție despre teatru și despre lumea în care trăim, într-o seară după ploaie, la FEST-FDR, la Timișoara…
Joci în „Tipografic majuscul”, joci în „Efectul Genovese”, două spectacole în care se vorbeşte despre reminiscenţele Securităţii în România. Cum te simţi în România anului 2014? Cum se simte Cătălina Mustață în lumea în care trăieşte acum?
Trăim într-o ţară a Securităţii în continuare, cei care în trecut au făcut crime nu sunt puşi la zid, celor care se află la momentul ăsta în fruntea ţării nu le pasă de oameni, ce să mai vorbesc de cultură… Am sentimentul profund că guvernanţii nu realizează sau nu-i interesează sau nu consideră că este deloc importantă. Iar de noi, actorii, se profită. Și se profită pentru că se știe că ardem să ne facem meseria şi că nu dăm jumătate din ceea ce putem să dăm pe scenă, doar pentru că primim jumătate sau un sfert sau a zecea parte din cât ar trebui să primim. Şi, da, se profită de această dorinţă a actorilor de a se exprima: de a exprima situaţia în care suntem, de a se exprima pe ei înşişi într-o ţară în care condiţiile sunt vitrege în continuare. Şi dacă e ceva ce mă deranjează cumplit în momentul ăsta în România, atunci e vorba de ziarele de scandal. Pentru că eu, personal, am beneficiat de o atenţie cu totul sporită, deşi am evitat să fac orice fel de declaraţii. Una singură am dat, pentru ziarul Libertatea, iar aia a fost trunchiată în fel și chip şi n-a rămas nimic din mesajul pe care am vrut să-l transmit. L-au tăiat şi l-au mutilat, în aşa fel încât părea că am spus cu totul altceva. Ziarul Click a inventat pur și simplu, mi-a pus pe prima pagină o situaţie care n-avea nicio legătură cu realitatea. Iar cu ziarul CanCan deja am câştigat procesul – exact în ziua în care eu am divorţat au pus pe prima pagină o minciună sfruntată. Mă întristează și mă înfurie că publicaţiile astea sunt devorate absolut dezamăgitor de marea majoritate, iar ei tocmai de-asta își permit să continue… Şi ar fi bine ca lumea din jurul nostru să fie conştientă că noi, oamenii care suntem arătaţi cu degetul, pentru că avem meserie publică, suntem răstălmăciţi şi prost interpretaţi în astfel de publicații. Mi se pare abject că ele există și că sunt mâncate ca seminţele de către cititori. Dar ce treabă au cu mine? Să se lege de vedetele ieşite peste noapte, care cântă, nu cântă, prezintă, nu prezintă, nu mă interesează… să le bage pe ele în seamă, dacă asta vor, dar să mă lase pe mine în pace, pentru că eu nu sunt de teapa lor. Eu am o meserie… Deci asta mă deranjează profund la lumea în care trăiesc. Această desconsiderare a culturii pe toate planurile. Salariile sunt foarte mici, personalul teatrului e plătit foarte prost. Dacă scârţâie ceva rău de tot, aia e finanţarea.
Dacă e ceva ce mă deranjează cumplit în momentul ăsta în România, atunci e vorba de ziarele de scandal. Pentru că eu, personal, am beneficiat de o atenţie cu totul sporită, deşi am evitat să fac orice fel de declaraţii. Una singură am dat, pentru ziarul Libertatea, iar aia a fost trunchiată în fel și chip şi n-a rămas nimic din mesajul pe care am vrut să-l transmit. Mă întristează și mă înfurie că publicaţiile astea sunt devorate absolut dezamăgitor de marea majoritate, iar ei tocmai de-asta își permit să continue… Mi se pare abject că ele există și că sunt mâncate ca seminţele de către cititori.
Şi situația asta se reflectă în plan artistic… Care sunt efectele?
E foarte complicat. Sunt foarte multe generaţii tinere care au venit după Revoluţie (deja nu mai sunt chiar atât de tinere) şi care n-au avut locuri în teatre… Drept pentru care s-a dezvoltat foarte mult teatrul independent, cu spectacole de mare calitate, cu regizori tineri cu forţă şi har pentru meserie. Şi spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că eu, de ceva ani buni, m-am implicat în teatrul independent şi am bucuria să descopăr generaţii tinere. Ca actriţă, pentru mine e o reciclare să lucrez în teatrul independent, să exist între cei tineri, care se exprimă într-un anume fel. Pe vremuri, se spunea că dacă joci cu un maestru furi de la el. Se poate, am făcut-o şi eu, dar se poate fura şi de la cei tineri.
Ce?
Energie şi nu numai. Sunt abordări diferite ale teatrului, ei joacă în tot felul de locuri atipice, au de exprimat ceva – o problemă reală a generaţiei lor. Sunt copii care de-abia se întreţin şi efortul e uriaş. Când eşti angajat într-un teatru ai toate facilităţile. Ai cabinieră, ai maşinişti… În teatrul independent nu mai e așa, îţi cari frumos obiectele, mai pui şi decorul, mai aranjezi o lumină, mai pui o muzică… Se lucrează în echipă în ideea de a exprima ceva. Şi of-urile generaţiei tinere sunt foarte mari şi este frustrant pentru ei, chiar şi din punctul de vedere al teatrelor profesioniste că nu sunt luaţi întotdeauna în seamă. Or, vrei-nu vrei, ei există. Şi nu există oricum…
Când eşti angajat într-un teatru ai toate facilităţile. Ai cabinieră, ai maşinişti… În teatrul independent nu mai e așa, îţi cari frumos obiectele, mai pui şi decorul, mai aranjezi o lumină, mai pui o muzică… Se lucrează în echipă în ideea de a exprima ceva.
Unde nu sunt luaţi în seamă?
Mă refer la anumite Gale, la anumite premii… Şi la cronicari care scriu despre ei. Ar trebui să fie mai puternic sesizată mişcarea independentă, pentru că merită toată atenţia.
Tu de ce ai mers să joci în sistemul independent?
Pentru că lucrez cu foarte mare drag. Când te duci pentru un proiect independent, e, cu siguranță, un proiect pe care ţi-l doreşti. Pentru că se creează echipe minunate, pentru că suntem toţi pentru unul şi unul pentru toţi… În teatrele în care eşti angajat se mai întâmplă să nu-ţi convină rolul care ţi se dă, dar să îl faci pentru că trebuie… Pe câtă vreme, în teatrul independent, chiar faci proiectele pentru care arzi.
Ţi se pare că e o diferenţă între tipurile de public din teatrul independent şi cel de stat?
Am constatat cu mare plăcere că există public de teatru independent. Şi nu orice fel de public. Am jucat şi joc în Teatrul de Sufragerie, care se petrece realmente într-o sufragerie, un concept absolut îndrăzneţ, este un loc în care eşti faţă în faţă cu spectatorul, eşti lângă el, respiri cu el. Sunt spectatori care vor să vadă actorul de foarte aproape. Sunt foarte speciali, foarte atenţi… Și sunt foarte mulţi tineri printre ei. Vin şi-n teatrele de stat, dar mulţi sunt interesaţi de experiment, pentru că lumea s-a schimbat şi generaţia nouă e altfel chiar decât generaţia mea.
Şi ce vrea să vadă această generație nouă? Teatru social? Poveşti?
Vor şi poveşti, vor şi teatru social. Cred că pot fi şi, şi… Ca să vezi spectacole pe text clasic, Shakespeare, Cehov, Brecht te duci la teatrul de stat. În zona independentă, din ce-am observat eu, sunt texte contemporane, texte care au ceva de spus acum şi aici. Şi, fiind vorba de probleme de acum şi aici, publicul parcă percutează altfel, parcă e mai implicat decât în sala de teatru clasică.
Am constatat cu mare plăcere că există public de teatru independent. Şi nu orice fel de public. Sunt spectatori care vor să vadă actorul de foarte aproape. Sunt foarte speciali, foarte atenţi… Și sunt foarte mulţi tineri printre ei. Vin şi-n teatrele de stat, dar mulţi sunt interesaţi de experiment, pentru că lumea s-a schimbat şi generaţia nouă e altfel chiar decât generaţia mea.
Tu de ce te-ai apucat să faci teatru?
Nu ştiu. Știu doar că dintotdeauna am vrut să mă fac actriţă. Nu am avut altă opţiune. La 14 ani am intrat cu dispensă la Şcoala Populară de Artă, la Braşov, am ras toate premiile I la Cântarea României, la recitare, şi într-un final am intrat la teatru. Deci n-am conceput să fac altceva pe lumea asta.
Ok, n-ai ştiut atunci, dar acum ştii, ai aflat între timp ce-ţi dă teatrul? De ce nu poți fără?
E o formă de dependenţă. Şi dacă e dependenţă, da, înseamnă că nu poţi fără… Înainte de a intra în scenă trăiesc bucuria de a intra în poveste. O las să mă pătrundă, sunt acolo şi mă bucur de o existenţă paralelă. Şi este într-adevăr ca un drog…
La un moment dat îţi dai seama că ai învăţat mai mult din eşecuri. Îţi dai seama ce a însemnat un succes şi ce trebuie să faci mai departe, pentru ca apoi să înțelegi că nu contează succesul, că este foarte important procesul tău cu tine însăţi şi cât transcenzi şi cât înveţi. E ca o meserie de pionierat tot timpul.
E o mică fugă din existenţa asta?
Da, e o fugă. Ştii că ești acolo, dar se produce ceva cu tine, se schimbă ceva în tine, se modifică ceva în tine în funcţie de personaj, de situaţie şi devii altceva pentru o perioadă, cât ţine piesa. Ştii că eşti privit şi, în acelaşi timp, ai ceva de spus. Şi atunci, e o evadare conştientă.
Ce-ai descoperit despre tine prin teatru?
Mi-am descoperit slăbiciunile, mi-am descoperit putinţa de a-mi fluidiza sentimentele care ţin de iubire, teamă etc. Mi-am descoperit laturi pe care poate nu le-am trăit în viaţa de zi cu zi. Putem intra în zone pe care nu le cunoaştem. E un privilegiu care ni se oferă într-o viaţă.
Visele de la momentul când ai intrat în facultate s-au schimbat?
Când am intrat la teatru era încă perioada comunistă, eram o visătoare absolută, eram cunoscută în Braşov şi mă gândeam că o să cuceresc Everestul. Până când am intrat în „munca actorului cu sine însuşi”, în improvizaţii… Visele erau măreţe, comuniştii erau la putere, pe vremea aia nu exista niciun fel de perspectivă, trebuia să te duci trei ani în provincie şi mi-am spus: „Nu-i nimic, mă duc în provincie, dar o să mă întorc şi o să cuceresc Bucureştiul”. Eram extrem de naivă. Noroc că a venit Revoluţia, am intrat la Teatrul Mic unde am învăţat începuturile de la marii actori Mitică Popescu, Valeria Seciu, Poldi Bălănuţă, Condurache, Geo Visu…
S-au prăbuşit din visele de atunci?
S-au modificat. Vrei-nu vrei, capeţi înţelepciune în timp. Şi la un moment dat îţi dai seama că ai învăţat mai mult din eşecuri. Îţi dai seama ce a însemnat un succes şi ce trebuie să faci mai departe, pentru ca apoi să înțelegi că nu contează succesul, că este foarte important procesul tău cu tine însăţi şi cât transcenzi şi cât înveţi. E ca o meserie de pionierat tot timpul. Dezamăgiri au fost multe…
Eu nu cred în premii. Asta creează ierarhie şi nu mi se pare firesc. Poate că suntem doar diferiţi… Şi că suntem mai mulţi buni.
Spui că nu contează succesul. Nu-i doar o vorbă?
Contează succesul! Spuneam că eu am învăţat mai mult din insucces. Succesul îţi creează acele pârghii de susţinere ca tu să mergi mai departe. Pentru că altfel te laşi de actorie. Succesul te susţine moral.
Şi cum îl măsori?
Foarte greu de spus… Deşi, dacă actorii spun că nu ştiu cum a fost, nu e adevărat. Îţi dai seama când un lucru n-a fost bun pe scenă sau când ai dat-o în bară. E-adevărat că din afară ceilalţi îşi dau seama mai bine. Nu vorbim de premii şi de cronici. Eu nu cred în premii. Asta creează ierarhie şi nu mi se pare firesc. Poate că suntem doar diferiţi… Şi că suntem mai mulţi buni. Iar cronicile – există atâtea subiectivităţi… Nu spun nume, dar se ştiu ei, cronicarii care au nişte protejaţi pe care-i ridică indiferent dacă fac sau nu fac bine. Eu consider că le fac un deserviciu acelor actori… Cred că un cronicar adevărat trebuie să aibă mai multă responsabilitate.
Care e cea mai importantă întâlnire din viaţa ta, cea fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti?
Întâlnirea cu Ion Jugureanu, de la Teatrul Dramatic Braşov, când am intrat cu dispensă de vârstă la Şcoala Populară de Artă şi care avea o încredere teribilă în mine şi mi-a dat aripi în plus pe lângă cele pe care le aveam eu oricum…
Regret că n-am avut curajul să fac anumite lucruri la timpul potrivit, că de foarte multe ori nu m-am gândit la mine, ci la cei din jur. Deşi ăsta nu e tocmai un regret, pentru că, până la urmă, şi experienţele nefericite m-au îmbogăţit. Necazurile reale din viaţa de zi cu zi te maturizează pe scenă. Înţelegi foarte multe alte lucruri pe care nu le-ai înţeles până atunci. Deci tot răul e spre bine. Iar într-un final, când te gândeşti că nu ai nimic să-ţi reproşezi, atunci nu le mai iei chiar în tragic.
Şi cea mai importantă întâlnire în plan uman?
Este întâlnirea cu mine însămi. Reîntâlnirea cu mine însămi, mai bine zis… Care s-a produs de vreun an de zile.
Te pierduseşi?
Într-un fel. Eu am început prin a fi şefă de maidan, eram un copil cu foarte multă personalitate, propuneam jocuri, inventam jocuri, propuneam piese de teatru în scara blocului, eram totală în joacă şi eram foarte pătimaşă şi pasională. Ai mei trăgeau de mine îngrozitor să ajung acasă, Lecţiile erau un chin al existenţei mele, învăţam aşa… din aer. N-aveam timp, eu trebuia să mă joc! Şi pe urmă a venit perioada pubertăţii, am intrat în biblioteci, m-am afundat în lecturi, îmi căutam repertoriu, găseam şi cărţi interzise, cu dungă roşie… Atunci m-am desprins un pic de gaşcă. Pe urmă am intrat ca tânără actriţă în teatru, apoi în televiziune, a fost un moment de exuberanţă, care mi-a folosit mult pentru că m-a dezinhibat în faţa camerei de luat vederi. Şi apoi a fost o perioadă când consider că m-am pierdut. Printr-un concurs de împrejurări am început să mă îndoiesc, au scăzut proiectele, a fost un con de umbră în care m-am simţit furată. Iar de când lucrez şi în teatrul independent s-a produs o revelaţie. Şi reîntâlnirea cu mine însămi. Am reînceput să mă simt apreciată şi iubită.
Astea sunt cele trei condiţii, fără de care nu trăieşti total, ci doar parţial. Dacă ai doar una dintre ele, nu e suficient. Iubit, respectat şi să ţi se acorde încredere! Pe care şi tu, la rândul tău, să le dai. Iar în meserie, să nu simţi că arzi degeaba. Să simţi că eşti, că poţi, că exişti!
Ai vreun regret?
Nu există om fără regrete. Regret, de pildă, că tatăl meu – eu fiind născută în aceeaşi zi cu el şi el fiind un artist din fire – nu a apucat să mă vadă actriţă. E un regret profund. Regret că n-am avut curajul să fac anumite lucruri la timpul potrivit, că de foarte multe ori nu m-am gândit la mine, ci la cei din jur. Deşi ăsta nu e tocmai un regret, pentru că, până la urmă, şi experienţele nefericite m-au îmbogăţit. Necazurile reale din viaţa de zi cu zi te maturizează pe scenă. Înţelegi foarte multe alte lucruri pe care nu le-ai înţeles până atunci. Deci tot răul e spre bine. Iar într-un final, când te gândeşti că nu ai nimic să-ţi reproşezi, atunci nu le mai iei chiar în tragic.
Cum arată fericirea pentru tine?
Să fiu iubită şi respectată. Şi, în al treilea rând, să existe încredere reciprocă. Astea sunt cele trei condiţii, fără de care nu trăieşti total, ci doar parţial. Dacă ai doar una dintre ele, nu e suficient. Iubit, respectat şi să ţi se acorde încredere! Pe care şi tu, la rândul tău, să le dai. Iar în meserie, să nu simţi că arzi degeaba. Să simţi că eşti, că poţi, că exişti!
Print