Echilibru. Dacă un singur cuvânt ar putea contura și esențializa drumul artistic, chiar și personal, al lui Cate Blanchett, cel mai probabil ar fi acesta. Dar nu un echilibru absolut, de natură stoică ori autoimpus, ci un echilibru presărat cu riscuri, care se naște de la sine, odată cu trecerea timpului, sau altfel spus – când lucrurile se așază.
Chiar dacă gloria numelui său la nivel internațional e fabricată de Hollywood, Cate Blanchett nu e o actriță a aparențelor, nu e un sex symbol (ci și-a transformat frumusețea specială într-o valoare), nu e nici des întâlnită în blockbustere, nu își pune viața privată pe tava jurnaliștilor, și totuși, la fiecare apariție cucerește. Prin umor și charismă, învăluite într-o naturalețe care transcend cei aproape 48 de ani ai săi, o copilărie nici pe departe perfectă și o viață în care alegerile nu au fost întotdeauna foarte ușor de făcut. Însă acum, triada echilibrului pare foarte clară – familia, filmul și teatrul, toate deținând proporții la fel de importante.
După o perioadă de câțiva ani buni dedicați teatrului, Cate Blanchett s-a reîntors în lumea filmului, pe care îi era teamă că o va pierde, a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în filmul regizat de Woody Allen, „Blue Jasmine”, a mai primit o nominalizare la același premiu pentru performanța din „Carol” în 2015 și a făcut un tur de forță în „Manifesto”, un film de două ore în care interpretează 13 roluri diferite, sub forma unor monologuri.
„Actoria devenise o dependență teribilă pentru mine”
La fel ca multe alte actrițe recunoscute, Cate Blanchett cochetează și cu noul curent al feminismului de la Hollywood, care pledează pentru egalitatea între femei și bărbați, mai ales în ceea ce privește „onorariile” care oricum în industria americană, mai ales la acel nivel, sunt extraordinar de mari. Și în discursul de mulțumire pentru premiul Oscar, câștigat cu rolul din „Blue Jasmine”, a ținut să puncteze că ar trebui să încetăm să mai credem că filmele care au în centru o femeie sunt „nișate”. „Publicul vrea să le vadă, ele fac bani. Lumea e rotundă, oameni buni.”
Născută în Melbourne, Australia, a crescut sub influența unor femei puternice și curajoase, mai ales a mamei sale care s-a luptat să-și crească cei trei copii, după ce soțul ei a murit în urma unui infarct, când Catherine Elise Blanchett avea doar zece ani. A trăit un an în Egipt, plănuind să devină curator de muzeu, apoi s-a reîntors în Australia și a decis să acorde o șansă actoriei timp de cinci ani și să vadă unde o va purta. Încă din școală, actoria devenise o dependență și a călăuzit-o până la Compania de Teatru din Sydney, unde a primit și primul job. Ca studentă a jucat-o pe Electra, în tragedia cu același nume a lui Sofocle, apoi a debutat oficial pe scena Companiei din Sydney, alături de actorul Geoffrey Rush, în „Oleanna” de David Mamet. Premiile au început să curgă încă de atunci și aprecierea critică nu a întârziat să apară.
Zarurile fuseseră aruncate, iar Cate Blanchett spera să aibă parte de o carieră decentă în teatru, în Australia, și nu visa nicicum că drumul ar fi putut fi altul. Până în ziua în care a aflat că regizorul Shekhar Kapur dorea s-o distribuie în rolul reginei Elizabeth I, care ulterior i-a adus o nominalizare la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. „Am fost șocată. După ce am terminat Elizabeth I, mi-am sunat agentul și i-am spus că am o carieră terminată dinainte să înceapă.” Singurul plan era ca până la 26 de ani să aibă o casă a ei, pentru că știa din copilărie cum e să ai o situație financiară foarte precară. Dar la 30 de ani era deja la Hollywood. Târziu, dacă ne gândim că în cazul femeilor, astăzi, se profită înainte de toate de tinerețea lor, apoi de talent.
Dacă „Blue Jasmine” nu vă spune nimic, sau „Carol”, sau „Notes on a scandal”, Cate Blanchett a rămas întipărită în mintea publicului pentru apariția diafană de elf, în rolul lui Galadriel, din „Stăpânul inelelor”. Dar poate și pentru personajul de o frumusețe fragilă din „The Curious Case of Benjamin Button” și pentru performanța din „Aviatorul” în care o interpretează pe Katharine Hepburn și care i-a adus un alt premiu Oscar.
Secretul versatilității lui Cate Blanchett
Dintre cei doi piloni ai echilibrului, primul clădit a fost cel al familiei. La doar 21 de zile după ce a întâlnit-o, Andrew Upton a cerut-o în căsătorie pe Cate Blanchett, iar din 1998 au rămas împreună nu doar ca soț și soție, ci și ca parteneri de lucru. Compania de Teatru din Sydney a jucat un rol cheie în evoluția actriței, nu numai că a reprezentat scena pe care a debutat, dar în 2008 a pus pe locul doi cariera din film, fiind conștientă că s-ar putea s-o piardă definitiv, și s-a întors în Australia cu soțul ei, ca să devină împreună directori artistici și să pună pe picioare alma mater-ul care astăzi circulă la nivel internațional și datorită lor. Timp de șase ani și-a asumat absența din industria filmului, oamenii crezând că trece printr-o criză de viață, și pe parcursul a patru stagiuni au reușit să aibă 16-19 premiere pe an.
„Un tramvai numit dorință”, „Unchiul Vania”, „Cameristele” și „The Present”, realizat după piesa neterminată „Platonov” a lui A.P. Cehov, sunt câteva dintre spectacolele de succes produse de Compania de Teatru din Sydney și care au plecat în turnee inclusiv pe Broadway. Cel puțin o parte din secretul versatilității actoricești a lui Cate Blanchett își are izvorul în teatru și e perfecționat pe scenă. Ea însăși a măturisit că în timp ce lucra la rolul din „Blue Jasmine” se gândea la Blanche DuBois, folosind-o ca sursă de inspirație. Tot în timpul filmărilor la „Blue Jasmine”, a cunoscut puterea costumului care îți poate crea personajul de-a gata, dacă poți să îl vizualizezi în anumite ținute care îi reflectă starea psihică. O sinteză între munca depusă în teatru și film, astfel și-a explicat succesul care i-a adus cel de-al doilea premiu Oscar.
„Actoria poate fi un proces antropologic”, spune Cate Blanchett, gândindu-se la personajele sale nu din prisma empatiei profunde, ci cu înțelegere și curiozitate. Curiozitatea, instincul pe care consideră că teatrul îl menține viu, pe când filmul îl poate ucide. Nu presupune că are o tehnică bine definită, însă când vine vorba să-și „cerceteze” personajul, caută acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Pentru interpretarea lui Katharine Hepburn din „Aviatorul”, a descoperit că secretele constau în ritmul și fizicalitatea ei, așa că și-a construit rolul în jurul acestor elemente extrem de concrete și tehnice.
În toate spectacolele, performanța sa pe scenă a fost lăudată și apreciată, chiar și atunci când ansamblul în sine nu strălucea. Ca Blanche DuBois s-a îndepărtat profund de abordarea lui Vivien Leigh și a creat o Blanche înfiptă cu picioarele în realitate, mai puțin cochetă, dar cu o putere interioară care ține piept lumii întregi ce se prăbușește peste ea, fiind ajutată și de regia lui Liv Ullmann, actriță care a colaborat îndelung cu Ingmar Bergman.
În „Cameristele” a jucat-o pe Claire, alături de Isabelle Huppert care o interpreta pe Solange. Întreaga acțiune era transmisă live pe un ecran mare, ca și cum ai fi văzut un film a ceea ce se întâmpla pe scenă – filmul se întâlnea cu teatrul și împreună construiau o lume bolnavă, transmițând ideea că toată lumea le privește. În cea mai recentă producție, „The Present”, tot prezența sa, ca Anna Petrovna, reprezintă deliciul spectacolului. Se urcă pe masă și dansează, trage cu arma, își toarnă vodcă în cap, într-o adaptare realizată de soțul ei după „Platonov”, care per ansamblu nu extaziază publicul.
Cate Blanchett mărturisește că nu a interesat-o în mod special să-și construiască o carieră, ci să trăiască mai degrabă cât mai multe experiențe. Iar în teatru, cea mai importantă experiență pentru ea este prezența publicului pe care îl simți. Știi când este acolo cu tine și știi când l-ai pierdut, dar speri să-i poți recâștiga atenția în următoarele minute. „Mereu am crezut că slujba mea ca actor e să-i măresc publicului simțul universului” – ar ține loc de un crez pentru un actor care înțelege că menirea lui e să dăruiască și să primească în același timp.
Ca o anecdotă în loc de încheiere, Cate Blanchett într-o conversație cu Ian McKellen despre dificultățile și plăcerile prin care trece fiecare ca actor. Amândoi își aduc aminte întâlnirea prilejuită de „Stăpânul inelelor” și își exprimă dorința de a juca din nou împreună, cândva. Dar Cate Blanchett rectifică imediat și insistent: „Dar hai să jucăm împreună pe scenă!”
Print