La ora când scriu aceste rânduri (ah, de când îmi doream să încep astfel un articol…), Maratonul Teatrului Independent încă nu s-a terminat. Desfăşurat în perioada 17 septembrie – 2 octombrie la Bucureşti, evenimentul a fost, într-adevăr, un maraton de 16 zile şi 36 de spectacole. Aşa spun cifrele, dar, ca de obicei, în spatele lor stau mult, mult mai multe, pe care am ales a le prezenta şi comenta selectiv şi serial, după cum urmează:
* Maratonul a ajuns la cea de-a VI-a ediţie. Nu-i deloc puţin într-o capitală sufocată pe timp de toamnă de tot felul de manifestări (mai mult sau mai puţin) culturale, de nu mai ştii să alegi. Lucru bun, altminteri. Fără să mai vorbim de ce se întâmplă în ţară, unde, acelaşi anotimp devine umbrelă pentru cele mai multe festivaluri de teatru ale anului, conducând detaşat în faţa sezonului primăvară / vară.
* Maratonul nu ar fi ajuns la cea de-a VI-a ediţie fără un Don Quijote încrezător şi luptător pentru teatrul independent, în persoana directorului festivalului, Radu Popescu, regizor şi dramaturg (de formaţie medic). Anul acesta, mica, dar inimoasa echipă de organizare s-a completat – pe parte de promovare şi producţie – cu teatrologul Beatrice Popescu (nu, nu toţi Popeştii sunt rude), care şi-a pus la bătaie energia personală şi experienţa căpătată în alte proiecte de succes. Iar o mână de vrednici voluntari – de varii vârste, dar îndrăgostiţi definitiv de teatru – au întregit echipa.
* Juriul de selecţie a fost alcătuit din cinci doamne ale teatrului românesc, criticii Monica Andronescu, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea-Grigorescu, Cristiana Gavrilă şi Cristina Rusiecki. Grea misie…
* Multe la număr, spectacolele au fost împărţite în patru secţiuni: cea competiţională (producţii ale stagiunii 2015/2016), One Drama (monodrame ale ultimilor ani), Indie Gold (spectacole reprezentative pentru teatrul independent “din toate timpurile” noastre) şi cea denumită Serile Teatrului Studenţesc (dedicată absolvenţilor facultăţilor de profil). Lor li s-au adăugat premiere, spectacole invitate, precum şi un inedit atelier, “Un spectacol în 24 de ore” – creat şi produs conform titlului.
* Teatrele partenere – unteatru, Teatrul de Artă, Point, Teatrul Luni de la Green Hours, Teatrul Act şi Centrul Educaţional Replika – s-au animat cu poveşti. Am avut astfel bucuria (re)descoperirii unor spaţii şi (re)întâlnirii acelor oameni care le dau viaţă.
* Poveşti… În pofida unei selecţii eterogene – în sensul bun al cuvântului -, oferind, adică, varii forme de teatru independent, toate spectacolele s-au bazat pe poveşti. Fie venind din zona clasică (adaptate sau nu contemporaneităţii), fie moderne, actuale, rar atemporale. La rândul lor, producţiile au rămas în zona teatrului clasic ori s-au îndreptat spre experiment, au abordat forma teatrului dans, a one man/woman show-urilor sau cea de stand-up comedy. Dar, indiferent de formă şi conţinut, am remarcat primatul poveştilor. Modul de-a le istorisi a revenit, însă, în primul rând, regizorilor.
* Din marea dramaturgie, Shakespeare, Cehov şi Tenneesee au fost aleşii. Povestea Livezii de vişini “a devenit uşor, pe nesimţite” povestea unei alte familii, nu cea rusească de mai bine de-un secol, ci una recentă, aniversând, de curand, şase ani: unteatru. Regizorii Andrei şi Andreea Grosu au adunat la masa de familie 12 actori – frumoşi, nu furioşi -, care le-au fost alături în acest răstimp, în zecile de spectacole montate. Şi, împreună cu scenograful Vladimir Turturica, au încercat a afla “adevărul şi emoţia livezii”, pe care le-au descoperit, până la urmă, în dragoste. Şi dragoste am regăst în cele 12 recitaluri actoriceşti, fie adunând şi-apoi dăruind toate energiile, precum Richard Bovnoczki în Lopahin, fie umplând scena cu puterea tăcerii, precum Constantin Cojocaru în rolul făr’de cuvinte al bătrânului servitor Firs. Replici au rămas din Cehov şi-un simbol. În rest, Livada le aparţine.
* Nu acelaşi lucru se poate spune despre Cererea în căsătorie regizată la Teatrul de Artă Bucureşti de Victor Olăhuţ, după bunele reguli ale comediei, în litera şi spiritul vremii. Probabil că s-ar fi amuzat şi Cehov însuşi, văzând acest spectacol special conceput pentru un proiect demn de menţionat – “Cultură-n şură” – menit a-i readuce pe locuitorii satelor la teatru. Şi nu oricum, ci chiar la ei acasă, în curţile oamenilor, pe scene montate în şură. Proiectul a avut succes, iar dacă la Maraton s-ar fi acordat şi-un Premiu de popularitate al publicului, probabil că această producţie ar fi fost un candidat serios.
* Menajeria de sticlă – scrisă de americanul Tennessee Williams la jumătatea secolului XX, înfăţişând patru destine sfărâmate într-o lume lipsită de perspectivă – şi-ar fi putut afla, cu ajutorul unui regizor-dramaturg, o poveste corespondentă în contemporaneitate. În loc de asta, însă, în noul şi modernul spaţiu cultural Point, regizoarea Alexandra Penciuc preferă să extragă un sigur fir, cel al imposibilei poveşti de dragoste dintre (încă) tinerii Laura şi Jim. “Sticla” rămâne doar în ingenioasa scenografie creată de Tudor Prodan, “menajeria” şi simbolul ei dispar cu desăvârşire. Celelalte două personaje, mama şi fratele specialei Laura (de ce e “specială” nu aflăm), sunt aproape golite de conţinut şi motivaţii. Rămâne doar firul de poveste psihanalitic abordată, ca-ntr-un vis, ca-ntr-o amintire. Pentru aceasta, însă, nu era nevoie de textul lui Tennessee (menţionat pe afiş ca autor, precedat de prepoziţia “de”). Astfel ciopârţit, devine de nerecunoscut pentru cunoscători şi, pe alocuri, de neînţeles pentru neiniţiaţi. Candoarea Cătălinei Moga în rolul Laurei şi charisma lui Mihai Smarandache în rolul lui Tom (excelent momentul său de blues live) nu sunt îndeajuns pentru a nu trimite povestea (forţat, poate) înspre zona Liceenilor Rock’n’Roll. “Cui prodest?” Pentru ce?
* Aceeaşi întrebare s-ar putea aplica şi spectacolului Hamlet de la unteatru, regizat de Peter Kerek. De fapt, s-ar putea reformula: “Pentru cine?” Chiar şi informaţia livrată pe afiş – “după William Shakespeare” – nu ne pregăteşte întru totul pentru exerciţiul (remarcabil, altfel) de actorie ce va urma, concentrat în mai puţin de o oră. “Hamlet pe repede-nainte”? Nu despre asta este vorba, ci despre un flux continuu de energii pasate de la un personaj la altul, de la un actor la altul. Alina Berzunţeanu, Richard Bovnoczki şi Peter Kerek – îmbrăcaţi simplu, în negru, ca-n nişte costume de mişcare – sunt, pe rând, şi Regina mamă şi Ofelia, şi Hamlet şi fantoma, şi Regele şi Polonius, şi actorii de teatru în teatru. Schimbările sunt rapide, textul e redus la strictul necesar pentru a susţine demersul, iar povestea… Ei bine, povestea se pierde printre mişcări şi personaje, cât să trezească iar “vocea diavolului” care-mi susură aceeaşi întrebare: cui este dedicat un astfel de spectacol? Dacă publicul adult, adesea conservator poate fi “corupt” într-ale experimentului, odată ce a avut curiozitatea să încerce şi altceva, tinerii neofiţi într-ale teatrului, necunoscând povestea şi, cu atât mai puţin textul, s-ar putea să ridice o sprânceană. Şi e păcat.
* VA URMA
Print