Catinca Drăgănescu: Teatrul independent nu este un salon al refuzaţilor
De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?
La început am lucrat în independent pentru că îmi oferea şansa să mă desfăşor, acum, pentru mine independentul a început să fie locul în care îmi permit să lucrez cu proces. Există proiecte, cum ar fi cele care implică dezvoltarea de text, care au nevoie de condiţii speciale de lucru, iar mediul independent uneori este singurul care le poate oferi. Aici mă simt confortabil pentru că, oricât de greu ar fi, măcar este un mediu onest, iar cea mai importantă resursă pe care o ai la dispoziţie sunt oamenii şi nimeni nu poate supravieţui fără o miză reală.
În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?
Independentul este spaţiul în care eu ca artist mă manifest liber, pentru că de cele mai multe ori sunt şi propriul meu producător şi, deci, îmi asum responsabilitatea de a face un proiect să se întâmple de la zero. Asta e pe plus. La fel şi tipul de dinamică pe care îl capătă o echipă asumată de independent sau raportul mult mai intim al acestei echipe cu spectacolul.
Ce e dăunător? Dilentatismul venit din faptul că avem puţini bani şi puţine resurse la dispoziţie, limitele pe care factorul de producţie le impune dimensiunii estetice, dependenţa de fonduri şi canibalizarea producţiilor între ele din motive de program şi public puţin (acelaşi). Astea ar fi aşa, generic. Personal cred că dăunătoare este lipsa perspectivei unui nivel următor, faptul că lucrezi în independent de la an la an şi condiţiile nu se schimbă, bugetele nu cresc, lucrurile stagnează (pe acest plan). În mediul independent (asumat independent şi ca spirit, nu numai în termeni de condiţii de producţie) lucrezi pentru că vrei, la ce vrei, cu cine vrei şi trebuie să crezi că ceea ce spui tu, împreună cu echipa ta, are acest factor de necesitate, merită, arde să fie spus, ai nevoie să fie despre mai mult decât nişte onorarii sau artă pentru artă, pentru că te costă mai mult şi îţi cere responsabilitate pe termen lung.
Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?
S-au deschis spaţii, s-au conturat echipe în jurul spaţiilor, ceea ce a dus la coagularea unei identităţii mai clare a acestora. În teatrul independent se întâmplă mare parte din ceea ce se numeşte teatru educaţional sau teatru social, în independent apare mare parte din dramaturgia contemporană. Altfel spus, independentul (şi insist că e o nuanţă aici), din necesitate, din obligaţia de a se tot defini şi justifica pentru a obţine nişte finanţări meschine în raport cu bugetul unei producţii într-un teatru de stat, a devenit foarte conştient de el însuşi şi de propriile limite. Lucrurile au devenit mai organizate, oamenii mai asumaţi şi independentul a reuşit să se impună şi la nivelul calităţii produselor culturale pe care le generează. Independenţii, culmea, sunt mult mai atenţi la spectator şi mai responsabili de experienţa acestuia.
Pe de o parte îmi vine să spun că e mult mai bine, pe de alta este dureros de admis că fără nişte schimbări majore la nivel de funcţionare (sau o lege a sponsorizării care să ne ajute), independentul e sortit să rămână un spaţiu limitativ, în care fie încerci să construieşti ceva (un spaţiu, o trupă), fie la un moment dat îl abandonezi pentru că te-ai săturat de acelelaşi trei scaune şi celebrul multi-tasking.
Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?
Hai să mai facem odată diferenţa dintre independent şi privat! Mi se pare injust să raportăm doar la factorul producţie şi să tragem linia doar între ceea ce este susţinut de la bugetul de stat şi ceea ce nu. Teatrul independent este în primul rând dependent de existenţa unor creatori pe care mainstream-ul nu îi reprezintă şi care sunt dispuşi să-şi asume asta. Asta ca să avem şi o dimensiune verticală a demersului. Teatrul independent nu este, nu trebuie şi nici măcar nu poate fi o anticameră pentru teatrul de stat, ci un organism alternativ complementar. Nu este un salon al refuzaţilor! Greu de crezut, dar pentru unii este o alegere conştientă. Da, este greu, da, depindem de fonduri, de spaţiu, de public, de propria tărie de caracter, dar şi satisfacţia e alta când faci real, de la zero, ceva să se întâmple, să prindă viaţă.
Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?
Un statut greu de atins cu totul. Majoritatea suntem independenţi în anumite proiecte. Sunt puţini cei care îşi permit, şi aici nu mă refer numai la factorul financiar, să fie 100% independenţi.
Înseamnă să nu fii frustrat că nu lucrezi în mainstream, ci conştient că discursul tău necesită şi creează alternativă, înseamnă să crezi în ceea ce faci, să îţi permiţi să experimentezi/ cercetezi, să nu te deranjeze să speli tot tu sala după aplauze, înseamnă să îţi asumi că faci în primul rând pentru că vrei şi în al doilea rând pentru că tu crezi că e nevoie ca cineva sa zică povestea aia, să facă spectacolul ăla.
Sânziana Stoican: Pentru mine teatrul nu este entertainment
De ce lucrezi în teatrul independent? (Cât e de voie, cât e de nevoie?)
Experiențele mele de până acum cu teatrul independent au legătură în principal cu Unteatru unde am montat câteva spectacole. Pentru mine Unteatru nu este doar un teatru. Este un loc, nu neapărat fizic, unde am întâlnit oameni cu care cred că am în comun nevoia de a căuta o anumită calitate a spectacolelor pe care le punem în scenă și nu numai atât. Alături de ei am putut întotdeauna să risc, să abordez lucrul la un spectacol punând mai mult accentul pe drumul parcurs decât pe un rezultat final. Iar când asta se întâmplă se deschid mult mai multe posibilități decât te aștepți, iar comunicarea reală în echipa formată te duce mai departe, te face să evoluezi. Apoi ne despărțim pentru o perioadă de timp, în care fiecare merge mai departe, în alte proiecte, trăiește alte experiențe, iar reîntâlnirea este întotdeauna o bucurie pentru că avem nevoie reală unii de ceilalți ca să ne redescoperim și să ne provocăm cu lucruri noi. Deci, am nevoie să lucrez la Unteatru, pentru că reprezintă o întâlnire importantă pentru mine, fără de care cu siguranță drumul meu ar fi fost mult mai sărac.
În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?
Îmi este folositor pentru că îmi amintește mereu ce caut eu prin teatrul pe care încerc să îl fac și că totul pornește de la simplitate și esență. Asta este ceea ce lucrul la Unteatru nu mă lasă să uit. Așa simt că devin eu folositoare pentru ceilalți și pentru un sens mai înalt. Iar când merg în teatrele de stat încerc să duc cu mine mai departe această condiție și s-o insuflu și celor cu care colaborez. Din această perspectivă, nu simt că este nimic dăunător.
Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?
Ca fenomen, la noi în țară, cred că a evoluat cantitativ, dar nu și direct proporțional calitativ. Pentru mine teatrul nu este entertainment, cu atât mai puțin teatrul independent. Are mult mai mult legătură cu ideea de laborator de căutare. Dar din fericire există locuri ca Centrul de Teatru Educațional Replika sau Reactor de la Cluj, unde mi se pare că, la fel ca la Unteatru, demersul celor care lucrează acolo are foarte mare legătură cu o căutare reală.
Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?
Bineînțeles că există dependența de spectatori. Fără spectatori teatrul nu există, nici cel independent, nici cel de stat. Dar tocmai aici cred că este și pericolul cu care se confruntă cei care încearcă să facă teatru independent. Ideea de a aduce spectatori cu orice preț în sală face de multe ori să se știrbească din calitatea spectacolelor pe care le oferă. Iar faptul că existența unui teatru independent e direct legată de banii din încasări face lucrurile și mai dificile. Dar ceea ce știu e și că drumul ăsta e un drum închis pentru orice teatru independent. Rabatul de la calitate și dorința de a satisface cu orice preț publicul nu duce la nimic bun. Cred, din contră, că spectatorii trebuie atrași și ghidați spre acel altceva pe care numai teatrul făcut cu sens îl poate oferi. Dar asta necesită timp și răbdare foarte mare din partea noastră, a celor care încercăm să facem asta.
Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?
Înseamnă să nu te pierzi pe tine, să fii conștient de cum te transformi de la o experiență la alta și să nu uiți niciodată de unde ai plecat. Și, nu în ultimul rând, să nu fii singur, să ai alături de tine oameni cu care poți merge pe drumul în care crezi.oamoameni cu care poți merge pe drumul în care crezi.