Rebel, neconvenţional, imprevizibil, anarhist, poet clandestin, estet al proscrişilor, Pippo Delbono este unul dintre cei mai importanţi creatori de teatru şi film europeni, un artist fascinant şi feroce care îşi asumă rolul de conştiinţă politică şi spirituală a timpului său, de scut contra conformismului servil şi anost, alegând să privească drept în faţă realitatea… propriei lui subiectivităţi.
Invitat în acest an la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, cu spectacolul „Orhidee”, şi pentru proiecţia filmelor sale „Sangue” şi „Amore Carne”, cu sprijinul Institutului Francez din Bucureşti, Pippo Delbono a fost prezent şi la Bucureşti, spectacolul-concert „Amore e carne”, în care îl are partener pe importantul violonist şi compozitor Alexander Bălănescu, fiind prezentat marţi, 17 iunie, la Teatrul Bulandra – Sala Liviu Ciulei.
Pentru a-şi descrie arta, Delbono apelează de cele mai multe ori la un citat din Ingmar Bergman, pentru care teatrul reprezenta, pur şi simplu, întâlnirea dintre oameni, iar aceştia, în viziunea italianului originar din Varazze, trebuie să fie cât mai diferiţi, pentru ca ceea ce îşi împărtăşesc să conteze cu adevărat. „Eu caut frumuseţea. Aşa cum spunea Dante, e nevoie de curaj să descoperi frumuseţea adevărului. Vorbind despre tine, vorbeşti despre lumea întreagă.” (Pippo Delbono)
În „Amore e Carne”, cuvântul devine experiment, terenul de joacă al angoaselor, iar sunetele şi mişcarea îl recompun şi îl reinterpretează, înlăturându-i carcasa, demistificându-l. Meticulosul virtuoz Bălănescu şi histrionicul Delbono (care au colaborat şi pentru „Doppo la battaglia”) sunt exploratorii unui altfel de limbaj universal, în care publicul se transformă în călăuză, şerpaş al descoperirii drumului către sine. Pina Bausch, Ryszard Cieslak, Iben Nagel Rasmussen, Pier Paolo Pasolini şi Frank Zappa sunt mentorii acestui rebel director de scenă, poet al deriziunii şi al frumuseţii marginale, care refuză încremenirea, praful depus peste suflete şi trupuri, înlocuindu-le cu urlete de revoltă şi salturi nebuneşti de fericire, teatrul lui glisând între sărbătoare şi disperare, pe aripile unui zbor frânt.
Ca şi în alte spectacole-cult ale lui Delbono: „Il tempo degli assasini”, „La rabbia”, „Barboni” sau „Doppo la battaglia”, în „Amore e carne”, muzica/ritmul este personajul, deopotrivă raisonneur şi antagonic, încărcat, dincolo de forţa sau sensibilitatea artistică, şi cu sensurile unei moşteniri biografice complicate, dar extrem de tandre. Devine, astfel, simbolul dramatic al ratării (tatăl lui Pippo a renunţat la imensa lui pasiune pentru vioară, fiind nevoit să muncească ore suplimentare pentru a-şi întreţine familia), precum şi un manifest al nevoii de căutare neîncetată şi iraţională a frumuseţii şi a adevărului (vioara „demonică” a lui Paganini, ale cărei note i-au însoţit multe nopţi de nesomn din copilărie). Dispariţia prematură a părintelui său, incapabil să facă faţă vieţii fără sprijinul evadării oferite de artă, l-a făcut pe Pippo mult mai lucid în alegerile sale, preferând, în locul unui succes normat şi al unei stabilităţi artistice comode şi narcoleptice, compania marginalilor şi a provocării permanente a limitelor.
Fascinat de graniţa burgheză de cretă, trasată între normalitate şi nebunie, şi de felul în care acestea sunt percepute şi diagnosticate social, în „Amore e carne”, Pippo Delbono reuneşte mărturiile demenţei colective căreia părem să-i cădem cu toţii victime vinovate. Amestecă, în dialogul scenic, gândurile lui, amintirile lui Alexander Bălănescu dintr-o Românie pierdută şi regăsită, acordurile tulburătoare ale viorii muzicianului, poeziile lui Rimbaud, Eliot, Whitman, scrierile lui Antonin Artaud despre „omul bolnav”, balada răvăşitoare a lui Pasolini despre mamele care poartă povara „sălbaticei dureri de a fi om”. Nu caută să emoţioneze, dar jonglează cu emoţiile, sublimate de strigăte, schimbări de volum în interpretare, efecte de voce care supun aerul, gesturi şi mişcări care bruschează spaţiul gol, tăceri care compun discursuri fracturate, volute delirante ale corpului lui care pare să caute în noroi urmele luminii risipite. Asistăm la un fel de violentă forare interioară, fără echipament de protecţie, către experienţele de viaţă ale unui suflet necicatrizat. De multe ori în acest spectacol, care îi apropie pe Ariel şi Caliban, inversându-le rolurile şi rosturile, Pippo Delbono ridică un invizibil zid de sticlă, între scenă şi sală, alegând varianta unei lecturi care distanţează, oferind, în acest fel, o perspectivă mult mai cuprinzătoare asupra revoluţiei interioare, a schimbării pe care ar vrea să o simtă în cei din faţa lui.
Şi, totuşi, în unele momente, zidurile se surpă, ca acela în care Delbono vorbeşte despre cele două fiinţe de care el leagă cuvântul „amore” – mama lui, Margherita, dispărută de curând, şi speciala Lucia Della Ferrera, vreme de 20 de ani „actriţă istorică” a Companiei Pippo Delbono, care a ales, cu doar câteva zile în urmă, pe 13 iunie a.c., să părăsească această lume. Ca un fel de purificare, versurile lui Jaques Prevert din „Cet amour”/”Această dragoste” le invocă amintirea, cu o sensibilitatea duioasă: „da, îi spun dragostei/[…] ţâşneşte deodată,/ întinde-ne mâna/salvează-ne.”
„Amore e carne” este, ca toate creaţiile lui Delbono, o confesiune lucidă, poetică şi politică despre libertate, dragoste, moarte şi adevăr. Şi în care, asemenea lui Bobo, artistul special al trupei sale, surdo-mut şi suferind de microcefalie, Pippo pare să redescopere cu fiecare clipă lumea şi arta, mirându-se de fiecare nouă revelaţie. Pentru că este un alt spectacol pentru care a învăţat să-şi ghideze paşii de dans după ritmurile luptei: „Eu spun aşa: Trebuie să dansezi în vreme de război, dar să nu te prefaci că războiul nu există.” (Pippo Delbono)