Regula este că nu există nicio regulă. Principiul avangardist stă să cadă prin însuşi conţinutul său: de vreme ce te-ai dezis de un canon, ai admis canonul. „Regula” este constanta în funcţie de care avangarda şi-a construit strategia de război.
Totuşi, în domeniul vast şi misterios al creaţiei, există un factor căruia am putea afirma că i se aplică acest principiu fără doar şi poate: receptarea operei de artă. La teatru, căci despre arta teatrală vorbim aici, spectatorul vine şi se aşază în scaun aşteptând să fie cucerit. Sau să fie distrat. Sau stimulat intelectual. Sau să vadă în carne şi oase pe domnul actor cutare… şi această serie de „sau…” poate să continue la infinit în funcţie de afinităţi, dorinţe, plăceri vinovate.
La Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe care află în plină devenire artistică la Cluj săptămâna aceasta spectatorul vrând nevrând a fost pus în bocancii unui monteur. Cu tot bagajul său cultural şi cu gustul său – cizelat sau aspru, înainte marş! Cu sensibilităţi şi emoţii, în funcţie de umoarea fiecăruia, spectatorul a trebuit să-şi construiască o poveste plecând de la imaginea sau sunetul pe care l-a trăit în sală. Câte minţi luminate, atâtea păreri şi opinii.
Unul dintre spectacole la care spectatorul a trebui să-şi creeze o poveste urmând harta propusă de creator este „Paper Music”, spectacol-amestec de teatru, film, animaţie, muzică interpretat de solişti vocali acompaniaţi de pian şi semnat de artistul vizual William Kentridge originar din Africa de Sud şi de colocatarul său compozitor şi artist într-ale sunetului Philip Morris. Pe William Kentridge îl putem numi un artist desăvârşit: în anii `80 – `90 era preocupat de fenomenul living theatre şi lucra în televiziune, în 1993 apărea primul său film animat construit din desene în mangal „Felix in Exile”. Au urmat apoi „The refusal of time” şi „Refusal of hours”, în care caută sensul timpului pierdut. Philip Miller este şi el un desenator, dar ceva mai pur – dacă admitem că muzica este cea mai pură dintre arte. Desenează muzică pentru film, compune muzică pentru arta în sine, lucrările sale fiind prezentate la Venice Bienale 2013 sau la Royal Festival Hall din Londra. Cele două soliste – Ann Masina, cântăreaţa de operă, de muzică clasică, muzică gospel sau jazz, şi Joanna Dudley, în prezent performer la teatrul Schaubuhne din Berlin, plus solistul virtuoz al pianului, Vincenzo Pasquariello au fost rotiţele care au mişcat şi desenele proiectate au prins glas.
În această defăşurare de forţe creatoare de arte ce îi rămâne spectatorului? Impresia şi întrebările. Filmul-concert, cum l-au numit creatorii, prezenta în patru părţi – asemenea unei simfonii, căutările personale ale lui William Kentridge în colaborare cu Phillip Miller. În „A journey to the moon”, prima parte, un domn visează o căltorie pe lună – extraordinar desen animat în care obiectele îşi aflau altă utilitate decât cea pentru care au fost create – un filtru de cafea devine racheta cu care se pleacă pe lună. Celelalte două părţi: căutare a sinelui în diferite spaţii şi lumi, călătorind printre alţi trecători prin viaţă. Vocea fluidă a lui Ann Mesina în tandem cu vocea usturătoare precisă ca un strigăt a Joannei, pe fundalul unei muzici compuse de Philip Morris şi cântată când la pian, când mixată la gramofon de către Joanna, au reprezentat acustic imaginile proiectate sub titlul de: „Cum să faci o alarmă să înceteze?”.
Spectacolul s-a încheiat cu un cântec specific din Africa de Sud amintind de ritmul şi armonia melodiilor cântate de un trib în jurul focului străvechi.
După spectacol, eventualele reclamaţii au fost primite în foaierul Teatrului Maghiar de Stat. La vorbitor s-au prezentat creatorii spectacolului. Scopul cine-concertului: încercarea de a crea sunete fără a pierde din vedere sensul cuvântului şi al imaginii. O joacă serioasă a artiştilor având ca instrumente imaginea, cuvântul şi sunetul. De exemplu, Joanna a cântat cuvintele de la coadă la cap. A cânta pe dos înseamnă a diseca limbajul, a muşca sunetele, zice ea. Povestea cu alarma: în Johannesburg (oraşul de baştină al lui William Kentridge) există cartiere rezidenţiale bine păzite de sisteme de alarmă care pornesc când te aştepţi mai puţin, episodul cu pricina a luat naştere de la întrebarea cum să faci o alarmă să tacă? Făcând-o să sune frumos. Cântecul minerilor de la sfârşit – se dorea a fi show-case despre cum limbajul poate stigmatiza: în Africa de Sud e de ajus ca o persoană să vorbească în dilalectul minerilor pentru a fi marginalizat.
Socoteala artistului s-a potrivit cu ecuaţia spectatorului? Aceasta-i întrebarea. Sau spectacolul este unul invalid, aşa cum numea George Banu într-una din discuţiile de dimineaţă de festival spectacolul căruia îi lipseşte un mijloc de expresie. Salvatorul este aici acelaşi spectator care din bunăvoinţa cu care vine la teatru poate să construiască în locul unui gol o nouă poetică, poetica sa de consumator de teatru.
Print