Ce-ar fi dacă ar fi… Cehov

pescarusul5Punct. Şi de la capăt. Urmând grafica propusă de festivalul Reflex de anul acesta şi explicată de directorul festivalului, László Bocsárdi în caietul program, „Pescăruşul” montat de regizorul Tomi Janežič, copilul teribil al artei regizorale din Serbia, originar din Slovenia, este punctul de intersecţie dintre mai multe perspective în care îl poţi citi pe Cehov.

7 ore durează Pescăruşul lui Tomi Janežič, 7 ore, unsprezece minute, patru pauze a câte două turte dulci şi un ceai verde. 7 ore pe care nu le simţi trecând, pentru că spectacolul te prinde în mirajul de mijloace artistice care concurează la titlul „care este cel mai bun mijloc din spectacol?”. Actorii, care joacă excepţional, regizorul care a gândit fiecare act în parte conform unei alte convenţii, decorul care se metamorfozează de la un act la altul, muzica auzită de la patefon la microfoane şi la orgă electrică, sau povestea cu şi despre oameni ca noi, ale căror probleme puse sub lupă activează coarde sensibile?

pescarusul3Totul începe într-o sală de repetiţii improvizată pe scena Sălii Mari a Teatrului. Actorii repetă Cehov, „Pescăruşul”. Îşi cer scuze în fața auditoriului pentru că regizorul lipseşte. Un rând de scaune din diferite timpuri şi de felurite mode marchează spaţiul de joc. Şi se repetă. Cu poante. Cu stat la masă, cu tras reflexiv din ţigară. Până aici, rotiţa mecanismului s-a inventat. Fabulos pentru spectator este momentul când relaţia dintre actor – personaj – rol, actor – spectator, se schimbă rapid şi reversibil, încât nu apuci să prinzi momentul când vorbeşte personajul, că actorul intervine şi îşi dă cu părerea despre rol, iar pe fundal se aud gândurile actorilor sau păreri ale spectatorilor.

Se termină repetiţia. Pauză. Actul doi. Acelaşi rând de scaune. Actorii poartă costume, fiecare după vorbă, după statut social. Este actul conversaţiei despre viaţă, despre literatură, despre condiţia scriitorului şi despre năzuiţe către glorie şi recunoaştere. Ce face regizorul Tomi Janežič? Transformă punctul într-un joc de linii. Ştim că Cehov este un precursor al absurdului prin faptul că personajele vorbesc, dar nu comunică. Aceasta este şi propunerea regizorului pentru actul II. Arkadina vorbeşte pe ritmuri de arie de operă, Dorn i se adresează Arkadinei, dar cu privirea în gol, Maşa îşi explică. Îl face pe Şamraev bufon – Şamraev, administratorul moşiei care mereu spune câte o glumă fără haz. Bufonul vorbeşte prin glăsuirea nevestei sale, căci Polina Andreevna este cea care ţine casa, nu aiuritul de Şamraev care trăieşte în piaţa teatrului de acum câteva decenii.

pescarusul4La finalul actului, pe monologul doctorului – acea lungă tiradă despre cum umanitatea va dispărea în 200 de ani, actorii iau scena cu asalt. Personajele sunt dezumanizate până la ultimul strat numit instinct. Cuvântul a fost abandonat. Se scălămbăie, nechează, Nina se dezgoleşte întreagă lui Boris în pantaloni de scafandru, căci tocmai a venit de la pescuit, în vreme ce, pe fundal, curge textul întregistrat printre nechezaturi. El îi explică cum e cu îndoielile şi depresiile scriitorului. Şi ea e dispusă să la sacrificii pentru a deveni actriţă. Atunci, patru pereţi coboară şi personajele îşi colorează viaţa cu bidineaua, totul printre spectatorii care au fost invitaţi pe scenă.

Al treilea act. Actul plecării. Situaţia tensionată din spatele unei încercări eşuate de a crea forme noi nu mai poate continua. Boris Alexeevici trebuie să părăsească moşia. Cu tot cu Arkadina. Spectatorul este poftit de această dată să-şi ia în primire scaunul din sală. Actorii sunt pe scenă, pe scenă un dressing cu toaletele la vedere şi nelipsitele scaune, în faţa cuierului de haine – un piedestal. S-a produs distanţarea. Încă un fapt ştiut despre piesele cehovine este pus la încercare. Se zice că în piesele lui Cehov există o aparentă lipsă de acţiune şi că transformările au loc în spatele scenei. În actul trei din spectacolul de la Naţionalul din Novi Sad, personajele tac şi mănâncă tort. Tensiunea creşte cu fiecare înghiţitură. În spatele fundalului negru se deschide cutia Pandorei: Arkadina şi Treplev se ceartă, Sorin suferă o criză, Nina se iubeşte cu Trigorin. Spectatorul nu vede nimic. Ci doar aude voci înregistrate. Se insinuează inteligent că Treplev şi Arkadina ştiu despre relaţia amoroasă dintre Nina şi Trigorin Treplev deschizând cartea cu mesaj de la Nina. Ghicim legătură bolnăvicioasă dintre actriţa Irina Arkadina şi fiul ei scriitor aspirant la titlul de scriitor: bandajul care ar trebui să vindece rana lui Treplev îi uneşte necuviincios. Se încheie cu poză de familie, pe piedestal stă Arkadina, sprijinită de Boris, cu Treplev la picioarele ei, cu Şamraev şoptindu-i o anecdotă la ureche, de-a stânga ei stă Nina, de-a dreapta ei, Maşa.

pescarusul1Actul patru. Revenim la convenţia din actele I şi II. Actori, costume, sufleur. Scaunele îşi ocupă locul fiecare sub pâlpâiala unei lumânări, indicaţie de cod pentru suicidul ce va urma. În spatele conversaţiei goale din timpul jocului de loto, mocnesc dorinţe neîmplinite, frici neîmpărtăşite, regrete. Arkadina mai joacă un rol. Cântă vaietele unor iubiri neîmpărtăşite. Nepăsarea de pe faţa lui Treplev ajunge la disperare. Se sting luminile în sală. Se proiectează filmul unei glume a sorţii: Nina îl iubeşte pe Trigorin, Treplev o iubeşte pe Nina, ea a învăţat să-şi poarte crucea, el e încă prins în mrejele iubirii şi ale cuvintelor care nu vor să se scrie. În definitiv, povestea închipuită de Cehov ne aduce împreună.

Festivalul Internațional de Teatru „Reflex”, Ediția a III-a, Sf. Gheorghe

Teatrul Național din Novi Sad

„Pescărușul” de A.P. Cehov

Regia, scenografia şi design lumini: Tomi Janežič

Distribuţia:

Jasna Đuričić: Irina Nikolayevna Arkadina

Filip Đurić: Konstantin Gavrilovich Treplev

Dušan Jakišić: Peter Nikolayevich Sorin

Milica Janevski: Nina Mikhailovna Zarechna

Deneš Debrei: Ilya Afanasyevich Shamrayev

Draginja Voganjac: Paulina Andreyevna

Ivana Vuković: Maria Ilynichna Masha

Boris Liješević: Boris Alexeyevich Trigorin

Boris Isaković: Yevgeny Sergeyevich Dorn

Dimitrije Dinić: Semyon Semyonovich Medvedenko

Jovan Živanović: Jacob, muncitor, câine, cortină

Milica Trifunović: sufleur, servitoare

Tijana Marković: sufleur, servitoare

Dušan Mamula: diverse funcții

Dramaturgia: Katja Legin

Costume: Marina Sremac

Muzica: Isidora Žebeljan

Sound design: Tomaž Grom

Muzicieni: Aleksandar Ružičić, Borislav Čičovački, Nenad Marković, Isidora Žebeljan, Boban Stošić, Goran Kostić, Ivan Marjanović.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.