„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”

Oare ploua infernal la acel final de lună Marte, când se năştea Nichita Hristea Stănescu? Sau ningea cu ochi de peşti? Oare îngerul trecea prin aer, liniştit şi mândru? Sau era un nor, cal măiastru ori leoaică arămie cu mişcările viclene? Luna să fi fost în câmp sau soarele izbucnind peste lume şi vestind…

Lovit cu aripa de-un înger blond, Nichita s-a prefăcut în rege al necuvintelor şi rob al poeziei. La început i-a fost cuvântul, dar cuvântul s-a înmulţit şi a pornit la vânătoare. Un anotimp, un an, un timp… O viaţă. Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală. / Viaţa lui personală este praf / şi pulbere. Coroana i-a fost uneori strâmbă, iar viaţa-i boemă – încă model pentru artişti. Să nu-l credeţi pe poet când plânge / Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui / El a stors lucrurile de lacrimi / El plânge cu lacrima lucrurilor.

Dar dac-am înlocui „poet” cu „actor”?…

În urmă cu doi ani, pe 31 martie, atunci când acul nemilos ar timpului ar fi indicat opt decenii de la naşterea poetului, câţiva actori (nu singuri) îl citau: Suntem ceea ce iubim. Şi, mai ales, îl recitau pe scena Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Basorelief cu tineri îndrăgostiţi de poezie, muzică, teatru,… chiar şi de oameni. Ingenuitate şi spirit ludic asemănătoare, poate, cu cele ale poetului. Şi credinţa că Suntem ceea ce iubim. Ideea evenimentului îi aparţinea Ancăi Bica-Bălălău, masterand în Teatrologie la acea vreme, căreia i s-au alăturat Laura-Maria Vlădoiu (regizor şi interpret), actorii Alex Bogdan, Andrei Huţuleac, Ionuţ Niculae şi, la pian, Naomi Guttman, pe atunci încă studenţi sau masteranzi ai Facultăţii de Teatru, la varii secţii.

Ionuţ Niculae, Andrei Huţuleac, Alex Bogdan, Naomi Guttman, Laura-Maria Vlădoiu

Întreprinderea putea părea riscantă într-o lume a deculturalizării. Dar anii au trecut, iar spectacolul s-a păstrat viu – itinerant sau, de ceva timp, stabilit în Teatrul LUNI de la Green Hours. Şi, de la o reprezentaţie la alta, a câştigat în energie, căldură şi umor – de diferite culori. Căci fără umor, un „recital de poezie, pe versuri de Nichita Stănescu”, fie şi acompaniat de muzică – nu, nu a lui Alifantis, ci a lui Chopin –, s-ar fi transformat în altceva. Salturile îndrăzneţe în lexic şi semantică, simbolurile puternice şi repetitive, revoluţionarele inovaţii lingvistice şi poetice s-ar fi pierdut, poate, într-o gravitate de care Nichita însuşi era străin. Or, meritul spectacolului Suntem ceea ce iubim constă în echilibrul elegant dintre inevitabilul monolog al recitării şi relaţia dintre actori, dintre momentele de graţie ale poeziei şi interacţiunea – regizată sau spontană – cu publicul. În plus, registrul tradiţional al pieselor pentru pian a fost completat cu acorduri de chitară, mirosind a foc de tabără.

Ca şi alţi câţiva colegi de generaţie, foarte tânăra regizoare Laura-Maria Vlădoiu demonstrează, astfel, că stăpâneşte atât arta dozajului, cât şi… celelalte arte, asumându-şi un rol suplimentar – de interpret-moderator. La rândul său, Naomi Guttman, îmbină performanţa instrumentală cu o prezenţă scenică activă. Dar cu echilibrul (cuvânt-cheie) se întrec mai ales cei trei actori, care, vreme de-o oră, reuşesc a fi şi sensibili, dar şi histrionici, şi declamativi, dar şi comici. Scăpaţi pentru o clipă (voit) din „chingile” regizorale, Andrei Huţuleac, Ionuţ Niculae şi Alex Bogdan sunt liberi a-şi face de cap. Artistic. Şi reuşesc a împăca şi versul, şi trucurile cu priză la public. Ba chiar şi „interactivitatea” atât de necesară spectacolelor de club sau suculentele trimiteri imitative la celebrităţi ale momentului. Cu fizionomii, atitudini şi stiluri de joc diferite, cei trei creează personaje: un sentimental camuflat în cinic ştrengar, un naiv optimist sau un macho de Calea Victoriei colţ cu Broadway. Îi unesc sensibilităţile ascunse sub masca de bufon. Şi clarul de inimă.

Ionuţ Niculae, Andrei Huţuleac, Alex Bogdan

Ce bine că eşti, Nichita, ce mirare că mai suntem ceea ce iubim… Ce bine că tinerii artişti nu s-au lăsat tentaţi de analize abisale, de adâncimi intelectuale. E greu să te înfrunţi c-un geniu într-ale cuvintelor. S-au schimbat ei înşişi în cuvinte şi au învăţat, pentru o seară, limba îngerilor. Cea pe care o vorbea poetul. Deloc simplă, dar defel academică. Nescrisă în aule sau biblioteci, ci în vecinătatea oamenilor şi a sticlelor, în zumzetul complice al cârciumilor sau în obscuritatea caldă a încăperilor pline de prieteni – adevăraţi sau conjuncturali, dar vii, concreţi, reali. Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului / Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat / Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit / Imediat el o să spună că el l-a zis, / şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi / o să ziceţi că într-adevăr / el l-a zis.

Dar dac-am înlocui „poetul” cu „actorul”?…

Actorii au jucat şi s-au jucat – între ei şi cu noi –, păstrând mereu dimensiunea normală a relaţiei cu publicul de azi. Căci versurile lui Nichita îşi cer încă dreptul la timp. Poate aripa de înger va bate şi anul acesta, pe 31 martie, de ziua poetului şi la doi ani de la premiera spectacolului. Şi, precum cioburile de sticlă colorată oglindite într-un caleidoscop, poeziile i se vor reflecta în oglinda actorilor. Imagini fermecătoare, fragile şi mereu schimbătoare, ca o promisiune. De câte ori le vom privi, frumuseţea lor ne va surprinde.

Teatrul LUNI / Green Hours
„Suntem ceea ce iubim”
recital de poezie şi pian, pe versuri de Nichita Stănescu şi muzica lui Frédéric Chopin

Regie: Laura-Maria Vlădoiu

Cu: Alex Bogdan, Andrei Huțuleac, Ionuţ Niculae, Laura-Maria Vlădoiu
La pian: Naomi Guttman