„Magia tinereții”, o alăturare clișeistică a unor cuvinte care, odată rostite, activează în mintea spectatorului propriile amintiri și stări; de fapt, începe să ruleze un film extrem de personal despre anii care „nu se vor mai întoarce niciodată”. Astăzi, anii de tinerețe sunt cumpărați, falsificați, inventați, eternizați. Dacă bunăoară purtau doar un parfum de farduri și de nostalgie, acum sunt ori apanajul trupului, ori al sufletului. Indiferent de vârstă, e bine să ai un „suflet de copil” și tot indiferent de vârstă e bine să etalezi un corp ca al unui tânăr. Tinerețea fără bătrânețe e piatra filosofală a secolului, avuția pentru care s-ar da la schimb absolut totul. Pentru că în ea coexistă greșeala și iertarea, fericirea și suferința, poezia și drama, seriozitatea și naivitatea, eșecul și puterea de a o lua de la capăt chiar mâine. E un cocktail a cărui rețetă e bine să nu o uiți niciodată, așa cum zeii nemuritori se hrăneau doar cu nectar divin. La Teatrul Excelsior, efuziunea lui „carpe diem” și a vârstei adolescentine s-a concretizat în spectacolul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall, a cărui regie și coregrafie sunt semnate de Răzvan Mazilu.
Șase tinere fete, în uniforme largi și neatrăgătoare, cu voci de aur, dar care le cântă doar maicilor, transformă o după-amiază liniștită într-un drum inițiatic și dau startul aventurii care e viața – cea reală, în care nu există doar nuanțe de roz și câmpuri cu flori. Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu, Ana Bianca Popescu și Ioana Mărcoiu construiesc din temelii universurile lui Orla, Chell, Manda, Kylah, Fionnula și Kay. Fiecare trăiește în lumea ei, zidită nu din ursuleți de pluș și reviste glossy, ci din curiozități disimulate, bârfe povestite cu patos, întrebări despre sex, alcool și o predispoziție pentru tot ce este interzis. Totuși, toate împărtășesc aceeași nevoie de iubire, de apartenență, de experiență autentică – nevoie pe care se străduiesc s-o satisfacă în orice mod, mai puțin ascultându-se pe sine.
Ceea ce ne închipuim că știm despre cum trăiesc adolescenții astăzi nu este adevărat, iar spectacolul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” o demonstrează pas cu pas, fără măști, fără eufemisme, fără a încerca să aplice un strat de fard cu sclipici acolo unde realitatea se arată mai puțin plăcută. Traducerea textului realizată de Carmen Stanciu păstrează și redă cu acuratețe limbajul licențios care nu este deloc o noutate pentru adolescenți – poate doar pe scenă –, iar tabuurile legate de sex, cu siguranță, nu mai sunt de mult tabuuri pentru ei. În ciuda titlului greu de îngurgitat, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” sparge un tipar atât de uzitat când vine vorba despre spectacolele dedicate tinerilor și spune o poveste într-un limbaj care, oricât de greu ar fi de crezut, este cel real. Da, chiar dacă personajele sunt fete, și nu niște băieți amețiți de alcool într-un club deocheat. Poate nu este un limbaj existent în orice context, dar sigur nu este nici o utopie. Și mai atrage atenția asupra unui lucru nu atât de accentuat, dar prezent în fiecare clipă, ca o entitate omniprezentă: școala. „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” te învață că în lipsa unui sistem sănătos, a unui mentor, tu ești singura ta salvare și cel care trebuie să pună întrebările potrivite. Nu există niciun profesor călăuzitor și nimic boem ca în „Dead Poets Society”.
Decorul, realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru, ca o cutie a cărei fațetă desemnează un spațiu diferit și care se transformă constant, rezolvă problema unei scenografii care ar fi putut fi prea greoaie sau prea minimalistă. Elevele se schimbă de uniformele cuminți într-o toaletă murdară, casa unui jandarm e ticsită cu ghivece de canabis și un înger enorm, strălucitor, în jurul căruia roiesc globuri disco se coboară deasupra celor șase adolescente. Per total, imaginea spectacolului este una kitsch, mai ales în ceea ce privește costumele pentru „agățat”. Un kitsch voit accentuat, care poate fără să-și propună, pune o altă întrebare justă: suntem generația de hipsteri, de millennials, dar nu cumva suntem și o generație a kitsch-ului? Nu mare ne-ar fi mirarea să aflăm că da.
În spatele sclipiciului, a shot-urilor de Tequila și a cutiilor de prezervative, există și emoție inocentă, tragică și înălțătoare. Orla (Alina Petrică) e ca un înger pur, care își caută plăcerea în lumea profană, căci în adâncul ei știe că boala o va ajunge din urmă și îi va răpi din nou bucuriile vieții. Pielea sa rece și palidă, glasul subțire și timid și fâstâceala de copilă o dau de gol. Nici Fionnula cea dură, the bad girl, nu este doar o adolescentă fan rock, ci are sensibilitățile ei, pe care și le dezvăluie atunci când intră în contact cu esența sa și se acceptă așa cum e. Ana Bianca Popescu nu doar că interpretează ireproșabil o gamă largă de caractere și impune chiar un ritm spectacolului, ci în urma unei revelații își schimbă radical personajul. Interpretarea sa are consistență, nuanțe, sensibilitate, forță și cel din urmă ingredient – transformarea, care cere și modificarea celorlalte personaje, măcar la un nivel de suprafață. Carisma Medei Topîrceanu, misterul creat de în jurul lui Kay de Ioana Mărcoiu, farmecul Danielei Tocari și exuberanța Oanei Pușcatu întregesc portretul „fecioarelor” a căror escapadă eșuează, dar a căror aventură abia începe.
Răzvan Mazilu nu creează un musical ca la carte și nici coregrafii care să-ți taie respirația ca în „Mon Cabaret Noir”. „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” e un hibrid alcătuit din muzică, dans și teatru, la care se adaugă imagini puternice, culori nebune, emoții contradictorii, preconcepții total desființate și multă libertate din care se nasc drumuri necunoscute și acea magie inefabilă a tinereții.
Teatrul Excelsior, București
„Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (Our Ladies of Perpetual Succour) de Lee Hall, după romanul „Sopranele” de Alan Warner
Distribuția (în ordinea indicată de autor):
Orla – Alina Petrică
Chell – Meda Topîrceanu
Kay – Aylin Cadîr / Ioana Mărcoiu
Manda – Daniela Tocari
Kylah – Oana Pușcatu
Fionnula – Ana Bianca Popescu
Orchestra:
Adina Cocargeanu – pian
Imola Tamás – percuție
Andreea Archip – pian
Dana Georgescu – chitară bas
Regia și coregrafia: Răzvan Mazilu
Traducerea: Carmen Stanciu
Scenografia: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru
Orchestrația și adaptarea muzicală: Lucian Vlădescu
Light Design: Alin Popa
Pregătirea muzicală: Gönül Abdula
Asistent coregrafie: Raluca Nicolae
Selecția muzicală: Răzvan Mazilu și Lucian Vlădescu
Foto: Andrei Runcanu