Scroll. Like. Scroll. Love. Angry. Sad. Scroll. Știm ce se întâmplă în lume mai mult din titluri. Ni se rupe sufletul dacă are loc un atentat în Londra sau Paris, dar zecile, sutele de oameni morți în țările musulmane ne lasă reci. Ne pasă și nu prea ne pasă cu adevărat de încălzirea globală, de puterea economică a Chinei, de drepturile revendicate de LGBT, de modul în care sunt obținute produsele pe care le consumăm în fiecare zi. Cum ar fi să ne apucăm să ne aruncăm iPhone-ul pentru că un chinez s-a sinucis din cauza condițiilor de la fabrica Apple sau să refuzăm să mai cumpărăm haine confecționate de muncitori plătiți mai mult decât mizerabil? Hai că asta e pură nebunie! Și chiar e. Dacă ar fi să ne pese cu adevărat de toate problemele lumii în care trăim, probabil am muri din cauza stresului în câteva zile. Dar nu e politically correct să fii realist și tranșant. Așa că ambalăm în hârtie colorată și sclipicioasă toate opiniile și ne arătăm interesați pe Facebook, fără ca măcar să dăm un click și să aflăm, pe bune, de ce încălzirea globală e o problemă serioasă, de exemplu.
Spectacolul „Party” de Tom Basden, de la POINT, vorbește fix despre ipocrizia noastră, folosindu-se de același ambalaj frumos colorat – doar că în acest context totul devine absurd și comic, chiar tragi-comic. Scenografia realizată de Bogdan Costea așază în fața spectatorilor o lume în culori aprinse, profund artificială, cu plante de hârtie și peștișori „morți” în acvariu, în care plasma stă la loc de cinste. Sufrageria ideală, „tip Ikea”, ar spune cârcotașii. În acest micro-univers extrem de colorat și pozitiv, Jared, Jones, Phoebe și Mel se încadrează perfect, mai puțin Duncan, pentru că poartă costum, nu de alta. Cravata cu scheleți care fac sex e mai puțin „exhibiționistă”, în schimb costumul… e semn că are un job, că se întâmplă ceva cu el în viață. Și chiar se întâmplă. A venit la un party, de ziua lui de naștere, în speranța că o să mănânce o felie de tort și o să bea un pahar cu vin. Dar se trezește că trebuie să voteze în favoarea sau împotriva Chinei. Apoi mai urmează încă vreo 50 și ceva de țări, unele inventate – precum Musulmania – altele nu, deși Olanda se cam scufundă. Totul are de-a face cu politica externă, explică extaziat și agitat Jared. Și tortul ăla nu mai apare.
Party este de fapt o reuniune sau, mai bine zis, procesul de înființare al unui partid. Se votează pe tăblițe cu pixuri colorate, se propun candidați, sloganuri, și se lucrează la campanii electorale. Te urci pe un scaun și ai dreptul la trei cuvinte care să te recomande drept președinte/leader. Jocul de putere dintre cei patru seamănă cu „prosteala” unor copii de la grădiniță care se iau foarte în serios și care sunt convinși că peste două zile vor fi un fel de al doilea Barack Obama.
Jared, în agitația lui, este cel mai „dezinformat”, iar Radu Micu plusează și mai mult pe această caracteristică, exacerbând-o printr-o vervă și un extaz epuizant. Nu știe exact ce-i cu veritas, dar sigur are treabă cu latina, iar încălzirea globală e legată de calotele glaciare și de aisberguri. Iar legătura dintre Leonardo DiCaprio și aisberg = Titanic. Dar, sigur, el a văzut și documentarul „Before the flood”, acum doar glumea. Fiecare personaj imaginat de Tom Basden reprezintă o altă fațetă a celor care pretind că știu, că sunt informați, că sunt politically correct, că sunt competenți.
Dacă ai colonul iritabil ai toate șansele să ajungi Ministrul Sănătății și dacă ai un job a cărui denumire nu o înțelege nimeni, pregătește-te să reprezinți Ministerul Muncii. Phoebe, în interpretarea Simonei Cuciurianu, e arhetipul fetei, pardon, persoanei, care vrea să împace pe toată lumea, dar înaintea tuturor, pe ea însăși. E atentă, pisicită și ușor influențabilă în cazurile în care argumentul suprem este violența, pentru că ea vrea pace în lume. Ilinca Hărnuț, în schimb, creează un personaj mult mai „acru”, greu de mulțumit, un munte de aroganță. Ar da orice pentru un titlu de președinte, chiar și într-un partid fictiv. Andrei Morariu completează acest cerc absurd, printr-o prezență puternic feminizată, o combinație între domnul Goe și o ținută demnă de o defilare.
În spectacolul „Party”, Anca Maria Colțeanu a împletit absurdul cu ironia, comicul cu tragicul, satira cu divertismentul, actoria cu o atitudine relaxată și relaxantă, artificialitatea cu sugerarea substanței și a ideilor bine închegate. Și a înțeles că elementul cheie al acestei „înscenări” este Duncan. Prin privirea întrebătoare a lui Rareș Andrici, prin tăcerea lui intrigantă și poziția „țăpănoasă” te asiguri că poți să râzi cu poftă, că ei sunt nebunii și nu tu (până la proba contrarie)… El este cel care echilibrează balanța și ține oglinda în fața spectatorilor. Între Duncan și public se creează o relație de complicitate, altfel ne-am trezi conduși de un partid care jonglează cu gladius și veritas și care vrea să ne trimită direct în lumea celor drepți. C-așa se întâmplă cu cei precum Jared, Jones, Phoebe și Mel care n-au niciun fel de ocupație în viață. Se apucă să facă un party. Pardon, partid.
Teatrul POINT, București
„Party” de Tom Basden
Traducerea: Deea Avram, Ilinca Hărnuţ, Simona Cuciurianu
Distribuţie:
Radu Micu / Emilian Mârnea – Jared
Andrei Morariu – Jones
Ilinca Hărnuţ – Mel
Simona Cuciurianu – Phoebe
Rareş Andrici – Duncan
Asistent scenografie: Ana Ivan
Video design: Matei Mihai Visuals & Cristina Zainea
Make-up: Mihaela Vasiloi
Sound design: Ovidiu Savu
Scenografia: Bogdan Costea
Regia: Anca Maria Colţeanu
Foto: Andrei Gîndac
Print