Montat în spaţiul de la Teatrul Act, unde a avut premiera toamna trecută, spectacolul „Orfani” s-a mutat acum la Godot Café-Teatru. Pus în scenă de Elena Morar, textul dramaturgului britanic Dennis Kelly, în vogă la acest moment, având şi un Premiu Tony la activ, se doreşte un moment de introspecţie, cu rădăcini adânci în zona teatrului psihologic. Piesă extrem de ofertantă pentru actori, ancorată într-o actualitate valabilă şi în spaţiul nostru, „Orfani” pune la un nivel profund şi în acelaşi timp acut problema alterităţii în societatea contemporană. Ce înseamnă eu? Ce înseamnă tu? Ce înseamnă noi? Ce înseamnă celălalt?
Pornind de la o întâmplare aparent banală, dintr-o seară oarecare, textul face o incursiune în psihologia familiei de secol XXI, familia de condiţie medie, cu visele pe jumătate frânte, cu idealurile pe jumătate îngropate, cu fericirea confundându-se cu o aşa-zisă posibilă seară romantică şi cu multe frustrări adunate sub o coajă de firesc bine lustruit în fiecare zi. Este o lupă aşezată mai mult sau mai puţin la întâmplare asupra unui astfel de mic univers casnic, cum există milioane astăzi în lume, şi care e atât de închis în sine, atât de „orfan” de ceilalţi, încât anulează din start comunicarea… orice urmă şi orice formă de comunicare.
Elena Morar ia textul lui Dennis Kelly şi creează o versiune scenică subtilă, cu trei actori care-şi construiesc personajele punând la lucru idei, recurgând uneori la accente mai puternice (aşa cum cere o sală precum cea de la Godot) şi reuşind să spună o poveste bine conturată şi bine închegată, în care relaţiile şi lipsa de relaţie între personaje sunt redate adesea cu precizie milimetrică. Simona Cuciurianu, Ionuţ Grama şi Laurenţiu Bănescu întruchipează trei destine rupte, izolate de marele mecanism al lumii contemporane, ascunşi undeva în apartamentul lor în care violenţa străzii nu-i ajunge, dar, în acelaşi timp, trei destine ce fac parte din acest mecanism uriaş, pe care, prin însăşi autoizolarea lor, îl fac să funcţioneze mai departe.
O scenă banală în doi, dintr-o seară oarecare… Aşa se deschide spectacolul. O masă aranjată ca pentru o aniversare, un cuplu ce pare fericit, ea, în rochie roşie, el în costum, un cuplu din clasa de mijloc, doi oameni care, pe măsură ce aşază şerveţelele pe masă, paharele de vin, florile în vază, fredonând uşor o melodie romantică, lasă să se vadă, parcă nedefinit, că… se străduiesc să fie fericiţi. Ionuţ Grama şi Simona Cuciurianu, Danny şi Helen, soţ şi soţie, prinşi într-o căsnicie în care totul pare bine… Numai ceva din felul cum acţionează amândoi, din felul cum îşi zâmbesc, uşor fals, parcă de dincolo de zeci de ziduri transparente, din felul cum se mişcă unul în jurul celuilalt, lasă loc sentimentului că între cei doi s-a instalat singurătatea. Singurătatea aia vie, care ia tot mai mult în stăpânire orice fiinţă din lumea noastră sufocată şi obsedată de „comunicare”. Vor să sărbătorească ceva. Ar putea fi Anul Nou sau aniversarea căsătoriei… Se aşază la masă, îşi zâmbesc mai departe şi încep să mănânce. Şi ghiceşti deja în ei două universuri care nu se întâlnesc. Fiecare întors către sine, fiecare muncit de gânduri nedezvăluite, pe care întregul tăvălug care urmează le va scoate la iveală, aşa cum se scoate gunoiul împins ani la rând sub preș.
Şi brusc, universul aparent calm se sparge în mii de cioburi odată cu apariţia fratelui lui Helen. Liam, interpretat de Laurenţiu Bănescu, e un amestec de perversitate inteligentă, exersată în timp, şi stranie inocenţă. De cruzime şi de nevoie de protecţie. De minciună şi adevăr. Iar Laurenţiu Bănescu are treceri spectaculoase de la o stare la alta, bine asumate, inteligent pregătite. E fratele orfan, care de-o viaţă şi-a şantajat emoţional sora, iubind-o, totuşi, cu adevărat şi, în acelaşi timp, invidiindu-i familia, căldura de acasă, copilul, copilul nenăscut… E fratele pe care instinctul violent îl sileşte din când în când să ucidă, să tortureze, să facă rău, şi care îşi caută de fiecare dată refugiul la sora silită să inventeze alibiuri, în numele unei familii care trebuie apărată.
Acrobaţiile psihice pe care le face Helen sunt bine surprinse de Simona Cuciurianu. Inventează scuze, născocește alibiuri, cere lucruri absurde în numele familiei şi rosteşte adevăruri pe care cu toţii le simţim, dar, când le vedem pe scenă, le conştientizăm monstruozitatea. Bărbatul plin de sânge, tăiat de fratele ei, este „celălalt”, este un necunoscut şi, ca atare, poate fi lăsat să moară… importantă e familia. De asemenea, relaţia cu soţul – Ionuţ Grama – este frumos conturată, o plasă întreagă de legături se ţese atunci, pe loc, în scenă, iar falsele iluzii despre căsnicia lor se desfac de la un moment la altul, pe măsură ce ea cere şi el cedează. Finalul lasă la masă, aceeaşi masă care la început era pregătită pentru aniversare, doi oameni storşi, distruşi, secătuiţi. Interesant este că, prin interpretarea lor, ei reuşesc să scoată la iveală faptul că eşecul relaţiei lor nu stă doar în întâmplarea din acea noapte, provocată de Liam. Ea este doar motorul care-i face să vadă şi să înţeleagă adevăruri despre ei înşişi.
Trei tipuri de singurătate diferită, care de la prima şi până la ultima scenă doar îşi schimbă forma, personajele lui Dennis Kelly, în montarea Elenei Morar, conturează o poveste cu suspans şi cu ritm, potrivită pentru spaţiile de tip independent, în care publicul e foarte aproape şi o gustă cu plăcerea cu care ar gusta un film bun. Iar meritul cel mai mare al spectacolului este tocmai acesta, că pune pe tapet câteva dintre problemele lumii contemporane, de la alienare la rasism şi la violenţa gratuită, dar fără vreo urmă de tezism. Doar spunând o poveste despre trei oameni care, fiecare, pe rând, te fac să fii de partea lui şi să vezi lumea din perspectiva lui… Şi fiecare are dreptate. Şi fiecare e singur.
Godot Cafe-Teatru
„Orfani”, de Dennis Kelly
Traducerea: Deea Avram
Regia: Elena Morar
Distribuţia: Simona Cuciurianu, Ionuţ Grama, Laurenţiu Bănescu
Scenografia şi afişul: Tudor Prodan
Print