Ce înseamnă teatru independent

Teatrul independent este din ce în ce mai vizibil în ultima perioadă, există festivaluri – în acest moment se află în desfăşurare Festivalul „Undercloud”, iar astăzi începe şi Maratonul Teatrului Independent –, tot mai mulţi spectatori iau cu asalt sălile unde se joacă astfel de producţii, iar sala de la MŢR, unde se întâmplă Festivalul „Undercloud” este un exemplu concludent.

Locurile nu sunt aproape niciodată suficiente şi mulţi doritori rămân pe-afară. Ceea ce, până la urmă, e un lucru e minunat. Sălile arhipline confirmă nevoia de teatru. Apoi, faptul că la un spectacol-lectură, după un text al unui dramaturg contemporan, „Aplauze pentru Lena” de Valentin Nicolau, sala a fost la fel de plină şi a reaţionat extrem de bine arată că publicul este dispus şi pregătit să primească şi un alt fel de act artistic. La urma urmei, spectacolul-lectură nu este tocmai un gen obişnuit sau gustat de publicul larg…

Aşadar, mişcarea independentă are toate datele să ia o şi mai mare amploare, cu atât mai mult cu cât, pentru actorii şi regizorii tineri reprezintă singura şansă, în condiţiile în care la locurile din teatre practic nu au acces, pentru că sunt blocate de ani întregi, iar criza nu dă semne că ar bate în retragere.

Ceea ce lipseşte, însă, este un contur real care să definească teatrul independent autohton, sub umbrela căruia, în acest moment intră, practic, orice producţie cu un decor sumar şi cu actori puţini. Lipseşte un program coerent, care să conducă spre ceva toate aceste spectacole născute, cele mai multe, la modul cel mai vizibil, din nevoia actorilor de a juca şi din sărăcie (a se citi „lipsă de mijloace”), pe ideea „vrem să facem teatru şi facem!”. Ceea ce e foarte bine, în esenţă, iar plăcerea şi pasiunea cu care joacă actorii în astfel de producţii nu le veţi întâlni prea des în sălile mari de teatru.

Problema este ce faci cu acest public atât de dornic să fie la teatru, dornic să se lase furat de ceea ce e pe scenă, dornic să râdă şi să plângă, să se lase emoţionat de poveşti vii, un public adesea prea generos… Prea generos şi dispus să aplaude în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi frenezie aproape orice, de la comedie groasă, până la dramă siropoasă şi, în acelaşi timp, comedie sau dramă de mare fineţe şi de cea mai bună calitate. Aproape niciodată dispus să sancţioneze un spectacol a cărui calitate lasă de dorit. Întrebarea este „nu-l sancţionează pentru că nu simte diferenţa sau pentru că este dispus să accepte orice?” Iată un subiect despre care discutam cu unul dintre actorii invitaţi la Undercloud la sfârşitul unui spectacol şi care îmi spunea că ar fi interesat să afle răspunsuri la o masă deschisă, cu spectatorii… Poate că Revista Yorick va încerca în viitorul apropiat o astfel de dezbatere.

Altminteri, în ceea ce priveşte direcţiile în teatrul independent, cu greu se poate vorbi de aşa ceva, mai degrabă despre tendinţe. Nu putem vorbi nici de dramaturgie contemporană românească promovată – doar de regizori care-şi montează propriile texte şi care, desigur, au calitatea că sunt potrivite pentru astfel de scene mici, sunt bine scrise şi ofertante pentru actori, chiar şi când se supun unei reţete evidente. Nu putem vorbi nici despre cercetări experimentale la nivelul regiei sau al interpretării şi atunci, cu foarte puţine excepţii, asistăm doar la spectacole simple şi corecte, pe gustul publicului. Care, însă, aşa cum spuneam, este extrem de tolerant, deci creatorii ar avea destul loc să fie mai curajoşi şi să rişte mai mult.

Date fiind aceste condiţii şi aceste perspective, cum va arăta, oare, teatrul românesc peste 20 de ani?