„Ce întâmplare nemaiîntâmplată” la Arad…

În anul 1998, regizorul Vlad Mugur părea să se distreze copios punând în scenă un spectacol ce avea să devină celebru: „Crima din strada Lourcine” pe textul comediografului francez de secol XIX – Eugène Labiche. Montat iniţial la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, spectacolul a fost reluat în acelaşi an la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, într-o altă distribuţie, fireşte, dar cu aceeaşi echipă de creaţie: decorul lui Helmut Stürmer, costumele Ilonei Varga-Járó şi muzica lui Nicu Alifantis. Ambele producţii au făcut istorie ca etalon al umorului negru, preferat de regizor celui „de poantă”, virând spre umorul englezesc, pe fondul unei atmosfere misterioase, de film noir à la Hitchcock. După aproape douăzeci de ani, dimpotrivă: culoarea este cea care inundă scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad prin scenografia şi muzica unei alte „Crime din strada Lourcine”. Aflat la primul său proiect arădean, regizorul Alexandru Mâzgăreanu este susţinut de (la fel de) tinerii săi colaboratori: Romulus Boicu (decor), Alexandra Mâzgăreanu (costume), Alexandru Suciu (muzică).

Deopotrivă atras de dramaturgia clasică şi contemporană, Alexandru Mâzgăreanu se reîntoarce la vodevil, după „Fazanul” lui Feydeau, montat anul trecut la Teatrul Nottara din Bucureşti. Continuare a farsei medievale franceze, piesă de proporţii reduse, despre fapte obişnuite, fără afectări sau declaraţii de principii, fără pretenţii morale, religioase sau filosofice, vodevilul este, totuşi, o specie curajoasă a comediei, prin denunţurile sale de vicii şi satira corespunzătoare. Este şi cazul „Crimei…” lui Labiche, nu neapărat unul din cele mai bune texte ale scriitorului, dar cu siguranţă unul din cele mai „esenţializate”, mai concentrate dramatic, abundând în răsturnări de situaţie şi gaguri. Povestea nu e deloc simplă: după o noapte de beţie, domnul Lenglumé se trezeşte în propriul pat cu un străin. Se dovedeşte că acesta este Mistingue, fost coleg de liceu, şi împreună au petrecut o noapte de pomină, despre care… nu-şi mai aduc aminte nimic. Un articol de ziar le dovedeşte însă – negru pe alb – că sunt autorii unei crime, iar poliţia pare a fi pe urmele lor. Din acest moment acţiunea se precipită, ritmul evenimentelor pare scăpat de sub control. Catastrofele ar trebui să fie devastatoare, dar sunt evitate – de fiecare dată – în ultima clipă. Iar comicul (negru) e, ca de obicei, un rezultat al unei neconcordanţei: între grozăvia imaginară şi derizoriul situaţiei reale.

Pe această „suprarealitate” construieşte regizorul spectacolul, în „complicitate” cu cei doi scenografi şi cu light designerul Lucian Moga. În pofida decorului minimalist imaginat de Romulus Boicu, scena mare a Teatrului din Arad se umple cu nelipsitele uşi, câteva piese de mobilier şi, la mijloc, o imensă umbrelă verde cu cap de maimuţă. Este chiar dovada crimei, ce capătă dimensiuni exagerate, precum povestea din mintea celor doi protagonişti. Aparent pierdută în „noaptea furtunoasă”, umbrela se află acolo tot timpul (chiar dacă ei n-o văd), funcţionând ca „barcă de salvare”. Echilibrul ei instabil pune uneori probleme actorilor la urcare, dar, mai ales, la coborâre, ca şi intrarea sau ieşirea pe uşi, pentru care există o adevărată şcoală în vodevil. Elemente foarte expresive în teatru, misterioase ca şi ferestrele, uşile se construiesc greu şi, adesea, clanţele lor devin o provocare pentru actorii care nu au timpul scenic să le descopere mecanismul particular. O clanţă e o clanţă. Care ar trebui să funcţioneze. Ca unsă.

Suprarealismul spaţiului se completează prin culorile eclerajului, care se schimbă subit, marcând momente-cheie, precum şi prin costumele în nuanţe vii, puternice, cu volume accentuate pe alocuri, costume inspirate de moda anilor ’30 – ’40 interpretată în manieră comică. (C-un singur personaj feminin în distribuţie, imaginaţia exuberantă a Alexandrei Mâzgăreanu n-are însă suficient loc de desfăşurare, cum avusese în rochiile şi pălăriile „Fazanului”…) Spre deosebire de componenta vizuală, spaţiul sonor nu se mai încadrează în zona suprarealistă. Cupletele specifice vodevilului capătă accente ska, aducând aminte de nebunia britanicilor de la Madness şi umorul australienilor de la Cat Empire. Coerentă şi bine interpretată de o mică orchestră amplasată în fosă, muzica originală este potrivită poveştii, prin stranietate şi aluzie interlopă. Din păcate, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de sonorizare live, amplificarea are momente de dezechilibru, când instrumentele depăşesc în volum vocea umană. Dar, în aşteptarea inginerului de sunet perfect, cu pregătire muzicală şi auz absolut (personaj utopic), actorii Teatrului din Arad îşi dovedesc talentul, pregătirea şi, mai ales, curajul.

Bun cunoscător şi mânuitor de procedee comice (bazat pe impecabilului mecanism al lui Labiche, bineînţeles), regizorul Mâzgăreanu scoate actorii din zona lor de confort. Comedia e cea mai complicată pentru arta actorului… Sigur că „englezii o fac cel mai bine” (…), dar istoria spectacolului în România a dovedit că publicul este mai prietenos cu clasicul Molière sau cu piesa bulevardieră franţuzească, indiferent de când ar veni ea. Ca urmare, nenumăratele aparteuri din vodevilul lui Labiche, precum şi interpretarea cântecelor cu acompaniament orchestral – reprezintă o provocare căreia actorii arădeni îi răspund cu curaj şi succes. În rolul lui Lenglumé, Ştefan Statnic construieşte cu atenţie transformarea vizibilă a personajului: dintr-un om aşezat, însurat şi la casa lui, cu o situaţie bună – într-un potenţial criminal. Panica îi creşte exponenţial, până la paroxism, iar uciderea unui văr, a unui servitor sau a unui fost coleg – ce mai contează în economia planului de-a se salva pe sine? Relaţia comică de tip tandem cu ceva mai nonşalantul, mai degajatul (sau poate mai leneşul) Mistingue, interpretat cu şarm personal de Alex Mărgineanu, funcţionează până în momentul în care cele două personaje trebuie să aleagă a-şi salva propria piele, atunci când devin cei mai aprigi duşmani. Pentru o scurtă perioadă, e drept, căci deznodământul e aproape.

În rolul Norine, Cecilia Lucanu-Donat câştigă pariul cu sine însăşi prin joc, prin umorul relaţiei cu celelalte personaje şi cu publicul. Actriţa îşi poartă cu eleganţă frumoasele costume şi cu ţâfnă partitura soţiei lui Lenglumé. Experienţa şi seriozitatea în construcţia rolului îşi spun cuvântul în cazul actorului Ioan Peter, care-l figurează cu mijloace comice minime, dar cu efect maxim, pe Potard, vărul intrigant al aceluiaşi Lenglumé. Protagonistul are însă şi-un servitor, pe Justin, care se află în permanent dialog cu sine şi cu sala, într-o continuă mirare, dar are un răspuns la toate cele. Dramaturgul îi dăruieşte primele replici ale piesei. Cu economie de gesturi, dar cu o mimică şi-o rostire aparte a replicilor, Marian Parfeni îi dăruieşte personajului un comic irezistibil. Doar simpla sa apariţie pe scenă sau naivul cântecel despre tabacheră generează ilaritate.

Timoraţi, poate, de dimensiunile spaţiului în raport cu cele ale textului, scenograful de decor şi regizorul sunt tentaţi să pluseze: fie cu umbrela supradimensionată (a cărei surpriză se divulgă încă din primele minute ale spectacolului) şi cu micile umbrele mânuite când şi când de eroi, fie cu mişcarea excesivă a personajelor – alergături, îmbrăţişări, bătăi la propriu sau doar din palme, alte relaţionări fizice, uneori degenerând în scene lungi. Mult mai de efect sunt elementele comice de recuzită (boneta de damă, un pantof de-acelaşi sex şi-o perucă blondă) sau momentele atent lucrate regizoral, dezvăluind, de fapt, amara şi cinica satiră a lui Labiche. Niciodată spiritul nu va înlocui mâncarea, ziarele vor scrie aceleaşi şi aceleaşi ştiri timp de douăzeci de ani, iar apa nu va spăla nici cărbunele, nici sângele, dar va adormi scrupulele celor bogaţi: conştiinţa mea nu vede şi tace.

În pofida posibilelor temeri regizoral-scenografice, actorii şi muzica (regăsită pe CD în caietul-program) reuşesc a umple scena „Crimei din strada Lourcine”. Iar vodevilul lui Labiche, acum amestec de suprarealism şi ska-jazz, devine o întâmplare nemaiîntâmplată pe scena Teatrului arădean. Dar cu atât mai plăcută.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad

„Crima din strada Lourcine” de Eugène Labiche

(traducerea: Violeta Popa)

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Romulus Boicu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica: Alexandru Suciu

Light design: Lucian Moga

Pregătirea muzicală: prof. Corina Rediş

Distribuţia:

Ştefan Statnic – Lenglumé

Alex Mărgineanu – Mistingue

Cecilia Lucanu-Donat – Norine, soţia lui Lenglumé

Ioan Peter – Potard, vărul lui Lenglumé
Marian Parfeni – Justin, servitorul lui Lenglumé

Orchestra: Sam Bala (trompetă), Claudius-Octavian Nichitean (trombon), Marius-Felix Zăvoianu (clarinet bas), Cosmin Dema (acordeon), Ana Pieloiu (chitară electrică), Cristian Sâpcu (chitară bas), Landon Pop (percuţie)