Îți amintești ultimul spectacol de teatru la care ai fost și în timpul căruia nu a sunat niciun telefon mobil, nu a vibrat sau nu ai zărit ecrane luminate în stânga și în dreapta, chiar în timpul reprezentației? Aproape că nu există spectacol la care să nu se facă simțită prezența telefonului, această extensie morbidă și scumpă a mâinilor noastre, așa cum i se spune frecvent. De ce? Ne întrebăm. De ce nu se poate abține nimeni să nu-și verifice telefonul, să nu trimită un mesaj scurt, să nu „scrolleze”, să nu evadeze pentru câteva secunde/minute în lumea aceea mică și infinită simultan? Nici din curiozitate și rareori pentru că „arde” ceva. Pur și simplu din reflex. Ești extraterestru nu dacă folosești ultimul gadget, ci dacă te educi să-l utilizezi cu măsură sau deloc și, bineînțeles, atunci când trebuie.
Înainte să mănânci, faci poză la mâncarea din farfurie, iar în timp ce mănânci monitorizezi like-urile și răspunzi la comentarii. În timp ce citești o carte, te oprești și faci puțină ikebana ca să arate frumos lângă ceașca de cafea. În timp ce faci sport, îți faci repede o poză în oglindă ca să arăți tuturor progresele abdomenului tău. Puține experiențe mai sunt cu adevărat intime. S-a zis cu vremurile în care citeai o carte pe nerăsuflate sau vedeai un film sau un spectacol de teatru complet absorbit, transportat cu adevărat într-o altă lume. E de ajuns să auzi țârâitul soneriei, să vezi care pe unde a mai umblat, cu ce s-a îmbrăcat și gata – acea peliculă străvezie de vrajă s-a spulberat. Ce pierdem fiind mereu preocupați de ce se întâmplă dincolo de clipa noastră prezentă? Chiar plăcerea de a fi în prezent. Savoarea mâncării, intensitatea cu care un personaj își trăiește viața fictivă și, în ultimă instanță, pe cel de lângă noi.
Dacă îți spulberi singur plăcerea, acasă la tine, e strict problema ta. Însă într-o sală de teatru, când îți sună telefonul, distrugi atmosfera pe care o creează zeci, sute de oameni. De exemplu, la un spectacol recent, unei doamne îi sună insistent telefonul, pentru că nu?, durează ceva timp până îl găsește, în capătul celălalt al genții. Îl oprește, dar peste câteva minute sună din nou. Iritată și ea, se apucă să-i povestească unei alte doamne de alături cine o sună și de ce. După care se ridică curajoasă și anunță răspicat: „Mă întorc!”, și iese din sală. Doar că nu s-a gândit să se ducă în foaier sau măcar la toaletă, ci a rămas să vorbească chiar lângă ușă, s-o auzim cu toții și să ne convingem că da, chiar se întoarce, are doar puțină treabă.
Iar actorii ar trebui să pretindă că nu s-a întâmplat nimic și să-și joace mai departe rolul cu aceeași concentrare și intensitate. E demonstrat științific că o persoană care desfășoară o activitate creativă și este întreruptă, are nevoie de zece până la cincisprezece minute ca să revină la starea anterioară de creație. Ori un actor, în acel moment de țârâială continuă, riscă să-și piardă ritmul replicilor, gesturilor, starea, inspirația și așa s-a sfârșit cu pogorârea îngerului. Munca celor de pe scenă este afectată sau înălțată direct proporțional de ceea ce se întâmplă în sală. Pornim de la premisa falsă că numai cei din fața noastră trebuie să ofere, însă cum să primești dacă tu nu ești acolo? Un spectator, printr-un bilet plătit, își arogă dreptul de a nu își închide telefonul, de a scrolla la nesfârșit, uneori chiar de a vorbi la telefon și chiar de a pleca. Dar dacă un actor s-ar opri și ar refuza să mai joace din cauza telefoanelor care sună și sună… Ar fi scandalos, nu-i așa? Și totuși nu o fac, cel mult inventează o cioacă și merg mai departe.
Ce pierdem când nu ne închidem telefoanele la teatru? O experiență vie, o emoție care poate s-ar fi născut în tine dacă nu erai preocupat să-ți citești mesajele, o idee pe care ai fi prins-o dacă erai atent la acel moment care poate esențializa întreaga scenă. Și viața se poate pierde într-o secundă de neatenție, darămite un sentiment sau o revelație. Dar la teatru, unde trăirea e comună și nu e posibil să ne băgăm într-un clopot de sticlă ca să nu mai auzim respirația celuilalt, să nu-i mai simțim parfumul, să nu-i mai atingem cotul, atunci când sună un telefon, există o fracțiune de secundă în care, fără voia noastră, suntem sustrași din lumea pe care o plăsmuim împreună preț de două ore.
Print