La sfârşit de an, revista noastră şi-a propus un inventar subiectiv al anului teatral 2012, pornind de la ideea că fiecare dintre cei care semnează în paginile ei virtuale va selecta, potrivit criteriilor personale de evaluare, un eveniment, un spectacol şi o carte semnificative pentru anul care se încheie peste două săptămâni. Aşa cum se exprimă aici, în câteva rânduri, opţiunea pentru anumite reprezentaţii ale unor producţii din străinătate, festivaluri, spectacole sau cărţi atrage atenţia asupra câtorva aspecte dintr-un an interesant şi pot fi baza unor discuţii necesare.
Maria Zărnescu: Fără secrete despre „D’ale noastre” şi Gala Absolvenţilor
Niciun epitet nu pare potrivit pentru a determina expresiv cele trei categorii la care se referă micul nostru top, la final de an 2012: spectacolul, evenimentul, cartea. „Cel mai bun”, „preferat”, „marcant” par a fi, cu toatele, clişee, locuri comune, şabloane, „lemnoşenii” (iată un cuvânt care ar trebui inventat), în general – o terminologie ierarhică, greu aplicabilă oricărei forme de artă. Sigur însă că, fără toate aceste topuri şi categorii de premii, mare parte din hazul artelor s-ar pierde, iar drumul către masele cărora (uneori) li se adresează n-ar mai fi (atât de) neted. În fond, cel puţin în lumea teatrului, caracterul competitiv al reprezentaţiilor datează încă dinaintea erei noastre, din vremea Leneenelor şi a Dionisiilor antice. (Se ştie, de exemplu, că Euripide a fost „învins” în optsprezece din cele douăzeci şi două de concursuri la care a participat…)
Ca urmare, în lipsa juriilor, a „comitetelor şi comiţiilor”, subiectivitatea şi emoţionalul rămân criteriile pe care ni le permitem acum, la sfârşit de an teatral. „An Caragiale”, an electoral, an în care m-am tot întrebat câte s-au schimbat în ultimul veac… Societatea românească încă pare să se adune, să încerce a depăşi perpetua perioadă de tranziţie în care se tot zbate, iar poporul român să îşi desprindă pecetea neisprăvitului ce i s-a aplicat acum un secol. Europa şi Occidentul ne-au plantat democraţia, aşa cum tot ei au introdus agricultura modernă în Africa, transformându-i pe băştinaşi în muritori de foame, iar pe noi, într-o mulţime de cetăţeni turmentaţi. În pragul alegerilor, îmbibaţi de aburii consumismului, o tot întrebam pe Coana Zoiţica mass-media cu cine să votăm. La rândul ei, săraca, aştepta depeşa care urma să vină negreşit, dar, ca întotdeauna, de altundeva. Iar noi oricum ştiam că, indiferent de nume, el nu va aduce nimic nou şi va trebui să ne descurcăm cum putem, ca şi până acum, pururea şi în vecii vecilor… Câteodată, însă, apare şi un efect de bumerang. (În varianta sa utopic pozitivă.)
„D’ale noastre”, valori româneşti pentru lumea occidentală
Cunoscător suveran – genial şi lucid – al sufletului omenesc, dar şi al moravurilor unei epoci şi ale unui spaţiu geografic pe care a ales (de bunăvoie) să îl părăsească, preferând varianta autoexilului, Caragiale devine acum, la o sută de ani de la moartea sa, „arma” prin care românescul redevine omenesc, iar particularul neaoş – universal valabil. Printr-un spectacol al unui alt autoexilat de felul său. „D’ale noastre”, producţia Teatrului Naţional Bucureşti, în regia şi coregrafia lui Gigi Căciuleanu va rămâne, pentru mine, „spectacolul anului”. Pentru efectul său pozitiv de bumerang asupra lumii occidentale prin valori româneşti, dar, mai ales, prin valurile incredibile de energie, emoţie şi tinereţe ce s-au revărsat dinspre scenă în sală, cu care nu m-am mai întâlnit, la o asemenea intensitate, de mult, foarte mult timp. Ioana Marchidan, Ioana Macarie, Ramona Bărbulescu, Vanda Ştefănescu, Rasmina Calbajos, Lari Giorgescu, Cristian Nanculescu, Ştefan Lupu, István Téglás, Adrian Nour şi Alexandru Călin sunt numele celor care, la finalul unui spectacol cu muzici originale autohtone, se dezlănţuie pe un “Mess Around” marca Ray Charles, o mai veche iubire de-a lui Gigi Căciuleanu. Actorii-dansatori se eliberează din orice frâie sau chingi coregrafice şi explodează în pură bucurie motrice. De nepreţuit…
Gala Absolvenţilor, sfârşit şi început
De o senzaţie similară, un transfer asemănător de energie, tinereţe şi, mai ales, emoţii, am avut parte la ceea ce, tot pentru mine, a reprezentat “evenimentul anului”: Gala Absolvenţilor Facultăţii de Teatru a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Nu mi-am imaginat vreodată cât de greu îmi va fi să „judec” – cu obiectivitatea unui membru de juriu – spectacolele de licenţă ale celor şaizeci şi patru de absolvenţi ai secţiei Arta Actorului, pe care i-am iubit cu subiectivitate. Sau câte emoţii voi avea, la rândul meu, pe scenă, anunţând nişte (deloc simple) premii studenţeşti. Deopotrivă examen pentru mine, Gala Absolvenţilor a reprezentat acel clasic sfârşit cu credinţă de început, cu care ne tot întâlnim în viaţă. Acel moment în care visele pot deveni posibilităţi, şi, mai apoi, realitate, dar şi când linia de demarcaţie între „tot” şi „nimic” capătă o fineţe de temut. Urarea rămâne însă aceeaşi pentru o promoţie remarcabilă: „Drum bun, Cireşari!”
Fără secrete şi peştişorul de aur
Şi pentru că îmi devine din ce în ce mai limpede că aceste preferinţe personale stau sub semnul nostalgiei tinereţii, „cartea anului” vine pe aceeaşi filieră. M-am întâlnit prima dată cu textele sale în vremea studenţiei, pe atunci încă netraduse. M-a fascinat şi m-a urmărit peste ani comparaţia teatrului cu o plasă de pescar. Şi imaginea ochiurilor sale libere umplute în timpul spectacolului cu imprevizibil, cu acel invizibil materializat de fiecare dată altfel. Teatrul este o artă efemeră, dar este incredibil cum pescarul-creator poate influenţa, prin felul în care face nodurile, calitatea peştelui care i se va prinde în plasă. De unde vine peştişorul de aur? Nu ştim. Nu ştie nici Peter Brook, autorul acestor „gânduri despre actorie şi teatru” adunate în volumul „Fără secrete”, apărut anul acesta la Editura Nemira. Dar e sigur că Brook l-a prins. Ceea ce vă urez şi Dumneavoastră pentru anul 2013. Fie ca întâlnirea cu peştişorul de aur să se întâmple, iar generozitatea lui să nu se oprească la trei dorinţe. La mulţi ani!
Alina Epingeac: Wilson, Purcărete, Şerban şi Brook
Era luna aprilie. După o călătorie cu trenul ajungeam la Craiova. Sigur era luni. Mergeam încântată la Festivalul Internaţional Shakespeare şi nu ştiam că în câteva ore urma să mă întâlnesc cu Teatrul în forma lui perfectă. Nu eram pregătită pentru cea mai inexplicabilă emoţie raţională sau pentru lacrimile care îmi umpleau ochii în faţa delectării estetice. Emil Boroghină, cu tenacitatea unui Don Quijote care se luptă cu morile de vânt în numele idealului, a făcut lumii teatrale din România cel mai frumos cadou – două reprezentaţii cu „Sonetele lui Shakespeare” în regia lui Robert Wilson, de la Berliner Ensemble. Acordurile muzicii lui Rufus Wainwright îmi populează viu memoria auditivă, nici nu e nevoie să închid ochii şi văd personajele parcă desenate trecând ca la paradă, eclerajul e aproape tangibil, am gust de căpşune proaspete în gură şi miroase a petale de trandafir. Îmi ard palmele după un sfert de oră de aplauze care nu se pricep să celebreze perfecţiunea decât aşa. Cel mai important eveniment teatral din România în 2012 nu a fost un festival sau o premieră, ci o întâlnire cu un spectacol extraterestru.
Un spectacol solar şi unul ca un cutremur
A trebuit să aştept luna decembrie (nu degeaba e luna cadourilor) pentru a vedea cele mai importante două spectacole ale anului 2012. Nu m-am putut decide între teatru şi operă, Bucureşti şi Iaşi, Caragiale şi Euripide, Silviu Purcărete şi Andrei Şerban – „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” la Teatrul Naţional Bucureşti şi „Troienele” la Opera Naţională Română din Iaşi. Ordinea enumerării ţine doar de cronologia premierelor şi ordinea alfabetică; altfel, nu le-aş putea clasifica. În primul rând, sunt diametral opuse ca energie, mesaj, subiect, abordare etc. Ce au în comun e anvergura, forţa ca spectacol şi efectul asupra spectatorilor. „Conu Leonida” e un spectacol solar, inventiv, ludic – Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc se joacă între ei şi cu personajele, Silviu Purcărete cu spectatorii, Dragoş Buhagiar cu decorul; e ca un alint frumos, lung de o oră, după care pleci zâmbind gândindu-te cât de suprinzător poate fi în continuare Caragiale şi fredonând distrat „Şi nimic mişcă”. Vârfurile artei teatrale din România s-au întâlnit fericit ca la un „All star game” pentru a ne bucura. „Troienele” are impactul unui cutremur de magnitudine ridicată – zdruncină fibra din care suntem făcuţi şi ne remodelează felul de a ne raporta la noi înşine. E violent, frust, înălţător şi cathartic. Te face să pluteşti şi, pentru o vreme, te desprinde din concret. Andrei Şerban deschide Cutia Pandorei spectaculare şi foloseşte ideal fiecare sentiment pe care îl provoacă, asemeni unui chirurg care, pentru a vindeca, mai întâi taie. Nu puteam să vorbesc despre cel mai important spectacol al anului la numărul singular, pentru că aceste două premiere, fundamental diferite, sunt cele care acoperă circular nevoia de artă de calitate.
Cartea simplităţii
Cărţile de teatru sunt grele – teoriile complicate, eseurile stufoase, tonul academic serios, iar lectura presupune concentrare maximă. E o adevărată plăcere să găseşti o carte de teatru care să combine teoria cu delectarea. Am citit „Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru” de Peter Brook cu seninătatea pe care o am de obicei când citesc un roman bun. M-a încântat stilul la fel de mult ca la Unamuno, m-a captivat tonul la fel ca la Saramago, m-a stârnit subtilitatea observaţiilor aparent neimportante la fel ca la Márquez, m-a convins oralitatea la fel ca la Hemingway.
Cartea nu dezvăluie marile adevăruri despre teatru pe care se presupune că le deţine, poate, cea mai mare autoritate în domeniu – Peter Brook vorbeşte blând şi nedisimulat inocent în faţa artei. Ne invită să nu punem niciodată punct, să rămânem proaspeţi şi vii în căutările noastre, să nu obosim să ne mirăm şi să „ne tot mutăm tot timpul”. Ce poate fi mai tonic decât gândul că nimic nu e definitiv şi perpetua posibilitate a unui nou început, toate astea venind de la un domn care a ajuns la 87 de ani şi aproape că e considerat patrimoniu. Pentru mine, cea mai importantă carte de teatru apărută în România în 2012 este acest volum care cuprinde trei conferinţe despre simplitate, căutare şi iubire în teatru.
Dana Ionescu: Vizite, reveniri, lecturi obligatorii
Încă un an de criză, cu cetăţeni şi artişti în criză de toate feluri. De bani, de idei, de personalitate. Criza de bani nu e tocmai o noutate, criza de idei e firească, iar criza de personalitate e o banalitate când vine vorba despre creatori, inclusiv despre creatorii de teatru. În România anului 2012, prinsă între tot felul de apocalipse închipuite, teatrul nu doar a supravieţuit, ci chiar a trăit. Adică a mers mai departe, a avut momente bune şi înfrângeri (multe dintre montările după Caragiale sunt înfrângeri), situându-se în limitele firescului. Cert este că, spre deosebire de viaţa concertistică, de exemplu, viaţa teatrală n-a fost săracă. Festivaluri destule, multe spectacole noi, public suficient, şi câteva cărţi obligatorii pentru biblioteca oricărui artist care se respectă.
Încă un FITS şi o întoarcere după 20 de ani
În ceea ce priveşte manifestările care au întrunit cerinţele impuse unui eveniment demn de reţinut, ele au fost destule şi de facturi diferite. Ar fi de menţionat prezenţa a două spectacole străine foarte importante în două festivaluri de la noi. În ordine cronologică: „Radio Muezzin”, producţia de la Rimini Protokoll din Berlin, care a participat la Bienala Internaţională Reflex 2 de la Sfântu Gheorghe, şi „Sonetele lui Shakespeare”, spectacolul regizat de Robert Wilson la Berliner Ensemble, invitat la ediţia a VIII-a a Festivalului Internaţional Shakespeare.
La capitolul „festivaluri“, anul 2012 a adus o ofertă cu câte ceva pentru fiecare. S-a remarcat încă o dată prin consistenţă, calitate, prestanţă şi putere de convingere Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, unde s-au întâlnit energiile unor creatori de top din lumea întreagă, printre care şi regizorul Peter Stein.
„Eveniment“ e un cuvânt potrivit pentru o întâmplare din irealitatea imediată, cum o descriam la momentul respectiv, recurgând la o expresie consacrată de un romancier interbelic, petrecută toamna aceasta pe scena Teatrului Metropolis din Bucureşti. Este vorba despre revenirea regizorului Aureliu Manea, după douăzeci de ani petrecuţi departe de teatru. Nu spectacolul în sine – „Scrisori portugheze”, cu Crina Mureşan – contează aici în primul rând, ci „întâmplarea“ aceasta din destinul unui creator considerat acum două decenii, chiar înainte să se retragă, genial.
Diptic cu îngeri
Montarea lui Victor Ioan Frunză după cunoscuta piesă a dramaturgului american Tony Kushner întruneşte toate datele unui eveniment în viaţa teatrală a anului 2012, care nu a dus lipsa premierelor. „Îngeri în America”, spectacolul Teatrului Metropolis, alcătuit din două părţi, care se joacă în două seri consecutive, este o incursiune crudă, dar necesară într-un univers bolnav, atât de aproape de noi, prin intermediul unui discurs scenic rafinat, susţinut temeinic de un discurs filosofic deschis, adecvat spiritului epocii în care trăim.
Din America anilor 1980 şi damnaţii ei, stigmatizaţi de o boală nepermisă, materia din care scriitorul şi-a construit textul, ies în relief poveşti atroce şi căutări înfrigurate ale unui „Dumnezeu dorit“. Montată integral în premieră în România, piesa lui Tony Kushner îşi găseşte o formă complexă, care ocoleşte abil tezismul, şi merge sigur, cristalizându-se într-un spectacol amplu, substanţial, unitar, creat de artişti care funcţionează foarte convingător împreună.
Peter Brook şi Gordon Craig
Scrierile despre teatru publicate anul acesta la noi au fost, ca în fiecare an foarte puţine. Numai că în 2012 parcă s-au bucurat de mai multă vizibilitate, fiind semnalate în numeroase publicaţii online şi stârnind mai mult interes decât alte apariţii editoriale semnificative din domeniu, care au rămas într-un con de umbră. Aşadar, dincolo de câteva volume omagiale şi câteva culegeri de piese de teatru ale unor dramaturgi autohtoni, specialiştii în artele spectacolului au avut ce aduce acasă din librării. Două cărţi fundamentale, scrise de doi regizori fundamentali ai secolului XX au fost publicate, în două colecţii diferite dedicate cărţii de teatru.
Editura Nemira a tipărit un volum în care se expune cu toată limpezimea gândirea lui Peter Brook despre teatru. „Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru” cuprinde trei conferinţe ale celebrului regizor, păstrând caracterul puternic oral al comunicărilor şi prefaţate de Andrei Şerban, discipolul lui de câteva decenii. Cartea, lansată în cadrul ediţiei din 2012 a Festivalului Naţional de Teatru, este al voilea volum al lui Peter Brook tradus în România, primul fiind „Spaţiul gol”.
Editura Fundaţia Culturală Camil Petrescu a publicat o scriere vitală în istoria teatrului, umplând astfel un gol care se voia de mult umplut. „Despre arta teatrului”, volum prefaţat de George Banu şi Monique Borie, scris în primul deceniu al secolului trecut, este o lectură obligatorie pentru orice creator de teatru, o lectură care-i invită în gândirea despre regie şi teatru a unuia dintre cei mai importanţi teoreticieni şi practicieni ai secolului XX.
Monica Andronescu: Academie itinerantă, un spectacol serial, „Troienele” la operă şi Craig
E întotdeauna foarte dificil să extragi dintr-un an întreg acele evenimente care au avut cea mai mare relevanţă, pentru că de-abia de-aici încolo încep complicaţiile. Relevanţă pentru cine? Cele mai importante pentru cine? Cele mai valoroase din ce punct de vedere? Aşadar, îmi voi asuma pe deplin subiectivitatea în această situaţie… Prezenţa lui Robert Wilson şi a „Sonetelor lui Shakespeare” în cadrul Festivalului Shakespeare de la Craiova a fost, cu siguranţă, evenimentul anului. Iar Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, cu tot ceea ce înseamnă el, cu toate prezenţele româneşti şi internaţionale, de asemenea. În istoria personală însă cel mai important eveniment al anului (dar cu caracter închis) a fost Academia Itinerantă „Andrei Şerban” desfăşurată la Mogoşoaia. Pentru că acest tip de şcoală/ experiment este o formă de însănătoşire a unui sistem şi pentru că e o întâmplare unică în teatrul şi în cultura română.
„Îngeri în America” şi „Troienele”
Trecând tot prin filtru subiectiv spectacolele anului 2012, voi alege, chiar dacă trişez, două dintre ele, pentru că amândouă reprezintă două momente importante. Le prezint în ordine cronologică. „Îngeri în America” în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis, primul spectacol în serial din România, reprezentat în două seri diferite, în două părţi diferite, cu o distribuţie extraordinară şi care deschide largi teme de discuţie, de la problematica religioasă, la cea a sexualităţii şi de la problematica relaţiilor interumane la natura suferinţei… Cel de-al doilea, care a avut premiera în urmă cu câteva zile, este „Troienele” în regia lui Andrei Şerban, la Opera Naţională din Iaşi. Au trecut 20 de ani de la celebra „Trilogie antică” şi Andrei Şerban reface acum „Troienele” pe o scenă de operă, iar energia extraordinară a acestei montări este diferită de tot ce înseamnă acum teatru în România.
Craig, recuperat
Fiind coordonatoarea colecţiei de carte de teatru Yorick a Editurii Nemira, n-am să aleg niciuna dintre apariţiile noastre din acest an, pentru că aş duce subiectivitatea prea departe, chiar dacă un volum semnat de Peter Brook şi cu prefaţa lui Andrei Şerban, precum „Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru” ar putea trece, totuşi, dincolo de orice suspiciune… Totuşi, pentru că Editura UNITEXT a publicat în acest an scrierile „Despre arta teatrului” ale lui Gordon Craig, un volum esenţial care lipsea de pe piaţa română de carte, îl aleg drept cea mai importantă apariţie editorială în domeniu.
Print