În țara în care festivalurile curg ca pe bandă rulantă, poziționarea lor în timp și spațiu devine strategică. Ediția a VIII-a a Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud a început odată cu adunarea norilor, la propriu, după o lună și jumătate de căldură tropicală și ia sfârșit îndată ce se deschide Festivalul George Enescu. În primele două zile, publicul ori se oprește la Muzeul Țăranului Român pentru un spectacol de teatru, ori, amator de muzică în vogă, înaintează spre Parcul Herăstrău la Bucharest Green Sounds Festival. Cel puțin, când vine vorba de cultură&distracție în capitală, nu te poți plânge de un lucru: varietate.
Într-o dimineață de sâmbătă, treziți cu norii deasupra capului, doritorii au putut alerga cu o carte în mână de la Arcul de Triumf până la Muzeul Țăranului Român, în cadrul cross-ului cultural organizat de echipa Undercloud. La linia de sosire s-a înființat o bibliotecă de unde poți împrumuta gratis cărțile donate. Iar titlurile par să fie pentru toate gusturile, un „Verdict” à la Kafka, puțină filosofie à la Noica, „Marele Gatsby” pentru cei care au văzut doar filmul, „Numele trandafirului” pentru pretențioși sau poate o poezie de Coșbuc, doar așa, de dragul vremurilor trecute! Ori iei o carte, ori, dacă ai ajuns prea devreme, stai la terasă, poate chiar în hamac, și deguști un fursec cu migdale și nuci sau o ciocolată de casă chiar de la standul de lângă bar. Doar voluntarii par pe fugă, în rest atmosfera îmbie la relaxare și la un dolce far niente specific fiecărui festival care își creează spațiul său intim dedicat întâlnirilor spontane dintre prieteni, artiști, străini…
Prin spectacolul care deschide ediția a VIII-a Undercloud se celebrează 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Oana Pellea și Cristina Casian reușesc să scoată la liman o realitate magică, deloc depășită, fascinantă, dar greu de adus pe scenă. Poezia din textele lui Naum e acolo, ba în lumina care se împletește cu fumul iluziei, ba pe banca goală cuprinsă de întuneric, ba în legătura puternică dintre cele două actrițe. Duioșia compensează lipsa acțiunii propriu-zise, iar umorul descrețește frunțile și mințile care au căzut repede în plasa metaforelor și a întrebărilor existențiale. După spectacolul „N(AUM)”, „Flori pentru Algernon” deschide oficial concursul din cadrul festivalului. În noua sală Librărie, din al cărei tavan răsar cărți întredeschise, Iulia Colan, într-un one-woman show, spune povestea lui Charlie feminizat, un suflet de copil care devine un geniu nefericit. Din păcate, dacă ai poposit pe locurile din spate, cuvintele au plutit în aer fără să le mai poți atribui unor gesturi sau expresii, căci privirea-ți era cu desăvârșire blocată de trupurile celorlalți spectatori… Sinceritatea pe care o intuiai din auzite a rămas suspendată în spațiu asemenea cărților atârnate de sfori.
Spectacolul de coregrafie „Promised Land” semnat de Arcadie Rusu urmărește redarea unui amalgam de stări și emoții adesea invocate în astfel de reprezentații. Singurătatea din tine și singurătatea alături de celălalt, incapacitatea de a (te) comunica și de a conviețui, izolarea și obsesia de a găsi o salvare, toate își găsesc loc pe scenă, în mișcări, în personaje. Dar „gestusul” care a rămas pe retina oricărui spectator cred că a fost femeia care își dă jos chiloții… la nesfârșit. Pornind de la această imagine sensul spectacolului poate fi deturnat, iar ceea „ce a vrut să spună artistul” e posibil să rămână o enigmă.
Din Sala Mare, ne mutăm la Clubul Țăranului, un spațiu inaugurat cu o „Cremă de zahăr ars. Astăzi îi spunem dragoste”. Într-o încăpere arhiplină atmosfera se încinge, aerul condiționat huruie, Marius Manole oprește spectacolul. Agitație. Lăsând „zgomotul tehnic” la o parte, întreruperea e de fapt o indicație regizorală. Fiecare actor trebuie să facă o mărturisire care să aibă la bază un „te iubesc”. „Actorie sau magie?” Nu se știe. Dar, brusc, confesiunile celor doi actori despre relația lor cu părinții, despre copilărie, probleme, neînțelegeri, regrete, neputință devin momentele cele mai valoroase și savuroase din spectacol. Tot ei ne reamintesc că suntem așteptați afară de niște doamne drăguțe care oferă brățări în schimbul unor donații pentru copiii bolnavi de cancer. Acum e momentul în care recunoști un artist care a câștigat deja respectul publicului și care are puterea de a convinge. Prin urmare, spectatorii, înainte de a pleca acasă, nu au uitat să-și cumpere brățările cu pricina. Între timp, norii au părăsit cerul și soarele a încălzit pașii din hârtie care îți indicau drumul spre sala unde se juca „Omul pubelă”. To be continued…
Print