Două femei, un singur bărbat. Ele stau pe scenă o oră, el este personajul absent. Ele se luptă între ele, dar şi fiecare cu ea însăşi, el rămâne învăluit în liniştea absenţei. Ele sunt victimele, el este călăul. Şi totuşi…
Şi totuşi, atât de multe rămân nespune în „Cea mai puternică“, spectacol al Teatrului de Comedie, care a avut premiera sâmbătă, 14 februarie, la Sala Nouă, unde merge mai departe programul dedicat tinerilor regizori. Dar nu despre o tânără regizoare este vorba de data aceasta, ci despre actriţa Antoaneta Cojocaru, care oferă publicului încă un spectacol-laborator, după „Arlechino moare?“ şi „Pescăruşul“, incluse în repertoriul Teatrului Bulandra. Acum a ales să se aplece asupra neliniştilor, tensiunilor, viziunilor, coşmarurilor şi fantomelor lui Strindberg.
O face într-un exerciţiu scurt, desfăşurat împreună cu actriţa Mihaela Teleoacă, pornind de la o piesă în două personaje, dar cu mult mai multe întrebări. Ştim că ele – soţia (Mihaela Teleoacă) şi îndrăgostita (Antoaneta Cojocaru) – iubesc obsesiv, până la anularea de sine, dar nu aflăm mai nimic despre el, identitatea răsfrântă în vieţile a două femei nefericite. Dimensiunea autobiografică a piesei lui Strindberg, prezentată pe scurt de traducătoarea Carmen Vioreanu în caietul-program al spectacolului, nu pare direct relevantă pentru acest experiment ce păşeşte şovăitor pe nisipurile mişcătoare ale lui Strindberg. Păşeşte cu o delicateţe la limită cu nehotărârea, folosindu-se de metafore vizuale care pun întrebări, nu dau răspunsuri.
Iar acesta este chiar unul dintre scopurile consacrate ale teatrului, pe care „Cea mai puternică“ îl cofirmă. Dincolo de această calitate însă, rămân spaţii neexplorate, sensuri care se pierd pe scenă, stări care nu prind contur, ceea ce duce, în cele din urmă, la disiparea într-un abur alb precum zăpada sugerată pe podea. Mizând pe gestică şi pe mimică, pe elemente de teatru corporal care să exprime în primul rând tăcerea/ muţenia îndrăgostitei care nu are acces la bărbatul căsătorit cu o altă femeie, tiran fără să ştie al soţiei încet-încet depersonalizate, experimentul realizat de Antoaneta Cojocaru se desfăşoară într-un spaţiu delimitat concret de câteva elemente de decor, însă (momentan) nedecupat convingător din punctul de vedere al componentelor poveştii.
Pe scurt, în ajunul Crăciunului, într-un timp pe care ni-l arată foarte discret costumul soţiei, cea din urmă se ciocneşte undeva, nu pare să conteze unde anume, de amanta/iubita soţului morocănos de acasă. Aceasta este situaţia-pretext pentru experimentul care urmează şi care nu limpezeşte deloc relaţia pe care Doamna X, pe de o parte, şi Domnişoara Y, pe de altă parte, o au cu personajul absent.
Un spectacol despre tăcere, despre toate lucrurile pe care nu putem şi nu ştim să le spunem, despre frumuseţea pură, asta scrie Antoaneta Cojocaru că şi-a dorit să facă. Ce am văzut săptămâna trecută, la premiera oficială, a fost un exerciţiu cum rar se face pe scenele bucureștene, pe care însă abstracţiunea şi poezia mişcării semnate de Ioana Marchidan nu-l duce decât în zona abstracţiunii, care poate fi inamicul teatrului. Caracterul elaborat al coregrafiei, amplasate într-un context simplu, pur, deturnează acea simplitate care ar fi putut fi câştigătoare, aşa cum o bijuterie prea mare poate strica eleganţa simplă a unei ţinute.
Lângă o masă plină de lalele în roşu şi galben, amplasată în albul care-şi poate activa în context multe dintre conotaţiile lui simbolice tradiţionale, au loc întâlnirea, conflictul, lupta între două femei la fel de nefericite, la fel de neînţelese, la fel de neînţelegătoare. În rolul soţiei, actriţa Mihaela Teleoacă încearcă să evite patetismul de femeie neiubită, care se sacrifică pe altarul neîndurător al căsniciei de dragul copiilor, şi să meargă pe o cale imprevizibilă. Interpretarea ei este într-adevăr imprevizibilă, partitura o ajută, vocea îi permite să atingă nuanţe şi să evite uniformitatea ce nu-şi are locul nici în datele personajului, nici într-un astfel de spectacol-laborator. Soţia se dezvăluie încet, dar nicidecum până la capăt, nefericirea ei se conturează din primele minute, neadevărul existenţei sale prinde contur încă de la început. O lume întreagă izbucneşte la suprafaţă, puţinele momente construite realist sunt de mare ajutor, personajul are parte de o necesară nuanţare.
În lipsa cuvintelor, cufundată într-o suferinţă tradusă scenic prin muţenie, domnişoarei Y îi rămâne exclusiv limbajul trupului ca mijloc de exprimare. Calităţile fizice ale Antoanetei Cojocaru, care a trebuit să renunţe cândva la balet, configurează abstract un personaj în alb (în contrast cu negrul din costumul Doamnei X), o identitate parcă lipsită de consistenţă, conturată într-un discurs scenic căruia i-ar fi fost de ajutor ceva informaţii palpabile pentru ca personajul să prindă carne în marea de lalele galbene şi mai mult roşii.
Suferinţa, angoasa, tensiunea şi concreteţea lor nu sunt atinse în acest experiment care pluteşte metaforic la suprafaţa zăpezii albe sugerate în spaţiul de joc, pe toată durata exerciţiului care se încheie, inspirat, cu o ascensiune. Construită în acelaşi spirit, imaginea finală are forţă: personajul urcă spre o altă sferă, părăseşte spaţiul sufocant, strâmt, în care a evoluat şi pleacă undeva, urcă spre ceruri. Nu ştim unde ajunge şi nici nu contează, ştim însă că ieşirea din scenă e în logica situaţiei, secvenţă pentru care s-a recurs tot la o metaforă vizuală, dar la una transparentă, adecvată unui final. Pentru spectatorii dispuşi la exerciţii de hermeneutică, pentru publicul care nu aşteaptă să găsească la teatru all inclusive, „Cea mai puternică“ poate fi o ofertă cu beneficii şi o exemplificare a alternativei. Pentru cei atraşi de lumea atât de tulbure a lui Strindberg, spectacolul poate fi o mostră de lectură ce nu-şi propune să traducă un univers, ci să găsească forme pentru un conţinut polimorf, într-un eseu scenic ce lasă loc de reflecţie.
Teatrul de Comedie
„Cea mai puternică” de August Strindberg
Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru
Traducere: Carmen Vioreanu
Coregrafia: Ioana Marchidan
Scenografia: Vladimir Turturică
Distribuţia: Antoaneta Cojocaru, Mihaela Teleoacă
Foto Mihai Zgondoiu
Print