În 1878, atunci când a scris Platonov, Cehov avea doar 20 de ani. Să nu fi fost oare firească la această vârstă dorința scriitorului, aflat la vremea începuturilor, de a fi în scrisul său „atotcuprinzător”, așa cum bine observă rafinatul eseist George Banu (cf. Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, București, 2017)? Dorință pe care, din 1895 încolo, „se va hotărî să o tempereze” în favoarea unei opțiuni pentru epură care va defini teatrul său”. Text pierdut și regăsit de-abia după moartea dramaturgului, criticat, făcut praf, harcea-parcea de criticii care voiau ca această opera prima să fie precum aveau să fie mai târziu Pescărușul, Trei surori, Unchiul Vanea, Livada de vișini, Platonov stârnește astăzi interesul pentru ceea ce același George Banu numea „incertitudinea inițială”, dar și „înrudirea ei cu opera ce va să vină”.
Am văzut în vremea din urmă câteva bune spectacole cu Platonov. Îmi vin acum în minte cel montat de Andreea Vulpe la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila sau cel regizat cu câțiva ani mai înainte de Harsányi Zsolt, cu actorii Secției maghiare a Teatrului Național din Târgu Mureș. Și în unul, și în celălalt, era vizibilă dorința regizorilor de a impune mai sus menționata „opțiune pentru epură”, amputând câte ceva din deranjanta arborescență a scrierii. Din ceea ce eu aș numi nemăsura partiturii. O nemăsură pe care tare aș mai fi dorit să o văd ceva mai controlată, mai îmblânzită, mai silită să intre în matcă și în spectacolul montat la Teatrul Szigligeti din Oradea de regizorul Botos Bálint. O atitudine ceva mai severă la adresa excrescențelor textului cred că ar fi fost reclamată de înseși specificitățile spectacolului de studio. Specificități de care nu s-ar putea spune că Botos Bálint nu a ținut seama în alte privințe. Cu toate că și aici parcă ar fi fost nevoie de un plus de consecvență. Iată, decorul imaginat de Bajkó Blanka Aliz este cum nu se poate mai simplu.
O arenă, câteva cuburi prevăzute cu „sertărașele” de care va fi în ultima parte a spectacolului mare nevoie, fiindcă ele vor „ascunde” nenumăratele sticle de vin din care beau cu sete aproape toate personajele spre a-și mai atenua durerea înfrângerii. Și aceasta fiindcă nimeni nu e victorios, nimeni nu e nici măcar un singur moment fericit în Platonov, fiecare personaj fiind victima câte unei înșelăciuni, fiecare întrebându-se cu dezamăgire, cu infantilism, cu disperare, cu neputință fie ce să facă, fie ce să se facă. Toate personajele trăiesc cu câte o amăgire. Iată, de pildă, Anna Petrovna cu aceea a atotputerniciei, Voinicev cu aceea a căsniciei la fel ca și Alexandra Ivanovna, Sofia Egorovna crede că îl va putea fura pe Platonov, că îl va putea determina să fugă, Grekova speră în eficiența șantajului cu procesul și în împăcare, Nikolai Trilecki are certitudinea ratării scăldate în băutură. Singurul cu adevărat realist este Mihail Vasilievici, cel sortit morții. Zice la un moment dat Mihail Vasilievici: „N-am nimic în mine de care aș putea să mă agăț, nimic ce-ar putea fi iubit și stimat”. Pe lateralele arenei – și nu folosesc întâmplător termenul, fiindcă totul aici este privit din perspectiva confruntării, a luptei – se găsesc câteva scaune pe care o bună parte din reprezentație vor sta actorii, așteptând să le vină rândul. Cam tot așa cum se întâmplă lucrurile în Pescărușul lui Andrei Șerban de la unteatru. Numai că ceea ce acolo este urmat cu consecvență, în Platonov-ul de la Oradea este uitat aproape cu desăvârșire în partea a treia a spectacolului. În favoarea desfășurării pasiunilor, a afectelor. Serghei Pavlovici Voinicev va anunța, la un moment dat, că personajele din Platonov vor juca Hamlet. Nu le va fi dat să joace decât un Hamlet de provincie. Un Cehov fără cehovianism. Ceea ce nu e deloc rău, de altfel, fiindcă așa cum observă același George Banu, „Cehov nu va descoperi gustul pentru simbolism, forța parabolei, decât mai târziu, odată cu Pescărușul”. Cum ar putea să fie Platonov Cehov când Cehov însuși nu se descoperise încă pe sine?
Ce a făcut Botos Bálint bine? Nu s-a pierdut în hățișurile textului așa că spectacolul său spune povestea clar. O spune și bine în multe privințe, fără a insista însă pe complexitatea sufletească a lui Platonov, ci doar pe pasionalitatea lui și a celorlalte personaje, pe ridicolul acestora. Un ridicol e drept cu totul altul și categoric altfel decât cel, de pildă, atât de subtil al eroilor din Piesă neterminată pentru pianină mecanică. A întocmit o foarte bună distribuție. Așa se face că se văd, lasă o impresie bună nu doar actorii din rolurile principale, așa cum sunt Gajai Ágnes, Hunyadi István, Trabalka Cecilia (fermă, dură, excelentă!), Balogh Attila, Fodor Réka, Szotyori Jozséf, Pitz Melinda, Kardos M. Róbert, ci și cei din roluri secundare sau episodice. Precum Dobos Imre (mereu bun, întotdeauna cu simțul măsurii), Kovács Levente jr., Szabó Eduard, Csatlos Lóránt. Și, desigur, Sebestyen Hunor, care iar semnează o apariție de mare concentrare și expresivitate.
Teatrul „Szigligeti” din Oradea
PLATONOV de A.P. Cehov
Regia: Botos Bálint
Scenografia: Bajkó Blanka Aliz
Muzica: Bocsárdi Magor
Cu: Gajai Ágnes (Anna Petrovna), Hunyadi István (Serghei Pavolovici), Trabalka Cecilia (Sofia Egorovna), Balogh Attila (Mihail Vasilievici Platonov), Fodor Réka (Alexandra Ivanovna), Szotyori József (Nikolai Trilecki), Dobos Imre (Ivan Ivanovici Trilecki), Pitz Melinda (Maria Grekova), Kardos M. Róbert (Porfirii Glagoliev), Sebestyén Hunor (Kiril Glagoliev), Kovács Levente jr. (Abram Vengherovici), Szabó Eduard (Osip), Csatlós Lóránt (Gerrasim Petrin)
Data reprezentației: 11 iunie 2019
Print