„Cele cinci continente ale teatrului. Fapte și legende din cultura materială a actorului” de Eugenio Barba și Nicola Savarese, o istorie neconvențională a teatrului, apare în această primăvară, în colecția Yorick a Editurii Nemira, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde va fi lansată la Librăria Habitus, în cadrul unui dialog în care George Banu îi va avea ca invitați pe cei doi autori, Eugenio Barba și Nicola Savarese. Evenimentul va avea loc pe 15 iunie, la ora 14.00. Volumul este o călătorie prin istoria lumii și a teatrului, cu imagini și povești inedite. Vă prezentăm în avanpremieră, cuvântul către cititor scris de Nicola Savarese în deschiderea volumului.
Dragă cititorule, aş vrea să-ţi povestesc aici cum a luat naştere ideea acestei cărţi, fiindcă originea este, aşa acum ştii, deopotrivă început şi fundament.
La sfârşitul secolului trecut, într-una din nenumăratele mele întâlniri cu Eugenio Barba, discutând despre cercetările făcute şi despre cele care ar mai fi de făcut, am fost surprinşi de faptul că volumul nostru Arta secretă a actorului. Dicţionar de antropologie teatrală – publicat pentru prima oară în 1983 – continua să aibă noi ediţii şi traduceri în diferite limbi. Probabil că formula lui simplă, în care textul şi ilustraţiile au aceeaşi importanţă şi trimit continuu unele la altele, se demonstrase eficace: ilustraţiile aveau un rol de prim ordin în susţinerea unui nou domeniu de studiu, antropologia teatrală gândită de Eugenio.
Am avut atunci un impuls, aproape în joacă: de ce n-am repeta cu o altă carte primul succes al iniţiativei Barba-Savarese? Dacă la antropologia teatrală colaborasem în calitate de istoric al teatrului, acum îi ceream lui Eugenio să participe pe latura Istoriei, la o carte pe care mi-o imaginam complementară celei dintâi. Şi, fiindcă pe firmamentul ideilor e întotdeauna bine să fii călăuzit de steaua polară a unui titlu, am propus Epoca de aur a teatrului, fiindcă citisem undeva că expoziţiile de artă care au în titlu cuvântul „aur“ exercită constant o mare atracţie asupra publicului: Aurul din Tarent, Aurul Veneţiei, Aurul cavalerilor stepei. Cu Eugenio poţi râde şi te poţi juca, dar întotdeauna pe muchie de cuţit. Deşi realizarea proiectului abia urma să fie hotărâtă, mi-a răspuns că e o idee bună şi mi-a propus ca subiectele să graviteze în jurul tehnicilor actoriceşti, niciodată studiate îndeajuns.
La treabă – În 1996, câţiva cercetători, toţi italieni – Eugenio Casini Ropa, Marco de Marinis, Clelia Falletti, Bruna Filippi, Piero Giachè, Laura Mariani, Claudio Meldolesi, Franco Ruffini, Mirella Schini şi Ferdinando Taviani –, au participat la o primă discuţie despre viitoarea noastră carte în cadrul unei sesiuni a Universităţii de Teatru Euroasiatic organizată la Scilla de grupul teatral Proskenion al lui Claudio La Camera. Aceste întâlniri proiectate de Barba, similare cu cele de sub egida ISTA (International School of Theatre Anthropology), erau o „şcoală a privirii“, cu un număr redus de participanţi, sub cincizeci, provenind din diferite culturi teatrale. Lua naştere astfel o comunitate provizorie, un sat de actori, artişti şi cercetători, animaţi de acelaşi interes pentru aprofundarea cunoaşterii propriilor tehnici şi confruntarea lor cu ale altora, care-şi comunicau reciproc întrebări, cercetări comparative şi demonstraţii tehnice.
Cercetătorii s-au declarat în principiu gata să participe la scrierea unei noi cărţi, au completat formulare şi au făcut propuneri. S-a născut ideea unei istorii a teatrului care să plece din prezent şi să urce în trecut, avându-l în centru pe actor şi tehnicile sale. Urma să contribuie şi câţiva cercetători reuniţi în jurul revistei Teatro e Storia. Titlul viitoarei cărţi a suferit multe transformări: Epoca de aur a teatrului, Atlas al tehnicilor actorului, O istorie a meşteşugului teatral. Cum se întâmplă în asemenea cazuri, un proiect la scară mare nu-i un lucru rău, dar acesta devenise disproporţionat. Too much. Personal, eram preocupat mai ales de felul în care aveam să subîmpart pe subiecte baza de date cu zece mii de imagini pe care o adunasem.
Cu timpul, cercetătorii au fost absorbiţi de alte planuri. Încrezător în proiect, Marco de Marinis s-a aventurat chiar să scrie Il teatro dopo l’età d’oro. În cele din urmă am rămas doar Eugenio şi cu mine: Bouvard şi Pécuchet, doi „grădinari“ care s-au dedicat cultivării acestei cărţi-grădină. Am avut nevoie de exact douăzeci de ani ca s-o ducem la bun sfârşit, rupând mereu din timpul dedicat multiplelor alte activităţi. Suntem răspunzători de titlul ei final cu relativa trecere de la antropologia teatrală la cultura materială a actorului. Colaboratori vechi şi noi ne-au lăsat fragmentele pe care începuseră să le scrie. Pe altele le-am solicitat noi. Totuşi, ne simţeam cam pierduţi. Răsfoiam cărţi de istorie a teatrului, dar mai ales le dădeam la o parte ca exemple ce nu trebuie urmate. În acelaşi timp, priveam imagini, comentam şi luam notiţe. Între o întâlnire şi alta trecea timp, fiindcă fiecare avea propriile îndatoriri profesionale – Eugenio la Odin Teatret, eu la universitate. De fiecare dată totul trebuia luat aproape de la început.
Într-o bună zi, Eugenio a zis: „Nicò, trebuie să începem de la ceva concret. Hai să începem de la cei cinci W ai englezilor – Who? What? When? Where? şi Why? – şi să vedem ce se-ntâmplă.“ Socotite de unii regula de aur a jurnalismului anglo-saxon, de alţii o simplă rememorare a întrebărilor esenţiale ce trebuie puse despre orice subiect, cele cinci întrebări, având iluştri înaintaşi în retorica lui Cicero, Quintilian şi Sfântul Tommaso d’Aquino, aveau avantajul de a fi scurte şi directe şi, mai ales, impertinente ca întrebările copiilor. Rudyard Kipling le imortalizase tocmai într-o poezioară pentru copii:
Şase ajutoare de nădejde am
(cam tot ce ştiu m-au învăţat),
pe nume-s Ce, De ce şi Când
şi Cum şi Unde şi Cine.
(Just So Stories for Little Children, 1902)
Aceste întrebări au fost imediat adoptate ca direcţie a cercetării, eventual una de abandonat, sau poate nu, dar le-am adaptat în orice caz subiectului nostru: Când?, Unde?, Cum?, Pentru cine? şi De ce? se face teatru. Şi până la urmă au rămas. (…)
De unde vin? Cine sunt? Încotro mă îndrept? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să privim din altă perspectivă nenumăratele forme, experienţe, vestigii şi mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busolă personală pentru a străbate cele cinci continente ale meseriei noastre: când, unde, cum, pentru cine şi de ce se face teatru.
Cu aceste cuvinte mi-a prezentat Eugenio cândva perspectiva laterală. Părea că descoperise apa caldă. Atunci, din adâncul bazei mele de date încă în dezordine, au răsărit două imagini ale soarelui. Ele prezintă fenomenele nucleare şi magnetice produse la suprafaţa lui, care perturbă comunicaţiile terestre radio şi prin satelit, provocând adesea daune aparatelor electrice. Fiind mai greu de înţeles când fenomenele se îndreaptă spre noi, NASA a lansat un program de observare cu ajutorul a doi sateliţi gemeni care se mişcă în tandem. Cele două imagini, surprinse la 14 octombrie 2012, prezintă acelaşi fenomen, dar din două perspective diferite. Imaginea surprinsă de satelitul A arată un simplu filament care apare ca o mică fâşie pe suprafaţa soarelui. Din perspectiva satelitului B, acelaşi filament se dovedeşte o protuberanţă uriaşă care explodează în atmosfera solară. Filamentul şi protuberanţa sunt unul şi acelaşi lucru, dar cele două perspective oferă informaţii diferite. Părea o imagine de bun augur. Am pus-o aici şi aici a rămas.
Print