Nu mai avem complexe / Visul nostru s-a-mplinit / Nu mai avem complexe / Viitoru-i…
Strălucit – sigur că „strălucit” ar da rima corectă acestor versuri. Cuvântul, însă, e doar intuit pe scena întunecată, în timp ce spotul de lumină baleiază încet cele douăzeci de chipuri aflate la rampă. Heblu! – se aude din off şi întunericul cuprinde întreaga sală. Aplauze.
Ironia poate părea amară pentru finalul unei producţii de absolvire. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. O dovedeşte montarea spectacolului, ca parodie la altă parodie – musicalul „Au fost odată două orfeline” de Henri Mălineanu şi Eugen Mirea. Încă o promoţie a Facultăţii de Teatru din UNATC – Master se arată lumii, zilele acestea, în cadrul „Galei Absolvenţilor”. Clasa de Arta Actorului, coordonată de prof.univ.dr. Tania Filip şi prof.univ.dr. Gelu Colceag, îşi ia rămas bun de la şcoală cu vorbele lui Cehov şi-ale lui Ibsen, cu umorul absurdului ionescian, cu vivacitatea Commediei dell’Arte, cu imagini şi muzici celebrând permanenta desăvârşire artistică. Pentru că despărţirea de şcoală e doar simbolică. Şi, fie că recunoaştem, fie că nu, absolvenţii acestei facultăţi nu ne vom desprinde cu totul, niciodată. Căci aparte sunt cei care practică oricare dintre meseriile teatrului, în care, oricât n-ai reuşi la un moment dat, tot stele trebuie să spargi în dinţi, prin Cişmigiurile suferinţei, nu seminţe de floarea-soarelui.[1]
Stele sparg în dinţi, cu scrâşnet, tinerii actori de iunie, într-o irezistibilă parodie despre… facerea unui spectacol studenţesc: musicalul „Cele două orfeline”, varianta up-date 2015. Regia îi aparţine unui experimentat pedagog, conf.univ.dr. George Ivaşcu, coregrafia – lect.univ.dr. Roxana Colceag şi coordonarea muzicală – lect.univ.dr. Monica Ciută. Glumele interne – inserate cu umor şi dibăcie în spectacol – capătă statut de bun public. Vreau să văd dinţi şi ritm! – binecunoscuta cerinţă regizorală – devine inteligibilă şi pentru non-uvrierii într-ale musicalului. Fiind întrutotul respectată de actori, care mai adaugă la pachet: voci bune, pregătire fizică, mişcare, dans, lupte, uluitoare scene de grup, emoţie, umor, energie, tinereţe, adică pachetul complet doveditor al harului personal şi pregătirii academice. Încă o promoţie a Facultăţii de Teatru din UNATC îşi vede de drumul său, urmând să scrie – mai departe – istoria. Ca de obicei, urarea-mi favorită: Drum bun, Cireşari!
Povestea unui musical
Istoria teatrului se scrie cu artişti şi spectacole. Parafraza (cehoviană) din titlul prezentului articol mă aduce la subiectul unei „scurte povestiri”. Este, de fapt, povestea unui musical, a unui spectacol indisolubil legat de numele unui eminent pedagog al unei şcoli mult prea uşor hulite în vremea din urmă. Dar să începem cu A fost odată…
A fost o vreme când diverse companii teatrale, unele întocmite ad-hoc, altele mai stabile, ajungând la fundul sacului, din lipsă de public, recurgeau la melodramele cu succes asigurat, mai ales în turneele din provincie – îşi amintea scriitorul Octavian Sava[2]. Chiar dacă nivelul lor artistic era mai sărac, spectatorii vărsau şiroaie de lacrimi de mila sărmanelor fiinţe nevinovate, supuse la grele chinuri, iar bugetele se refăceau văzând cu ochii, proporţional cu lacrimile. După astfel de spectacole, puteai auzi doamne şi domnişoare suspinând şi spunându-şi una alteia: “Vai, ce piesă bună… Am plâns până n-am mai putut!” Dupa cum îmi amintesc, trei erau melodramele cu cel mai mare succes: “Curierul de Lyon”[3], “Moartea civilă”[4] şi “Două orfeline”…[5]
Cu titlul complet „Cele două orfeline” / „Les deux orphelines”, melodrama amintită este cea mai cunoscută piesă de teatru a dramaturgului şi romancierului francez Adolphe Philippe d’Ennery, scrisă în colaborare cu Eugène Cormon, la rândul său – dramaturg şi libretist, dar şi regizor de scenă la Opera din Paris. Premiera mondială a avut loc în 1874, la Théâtre de la Porte-Saint-Martin. Mai târziu, drama în cinci acte a fost transformată în roman chiar de către autorii săi (1877), iar apoi, peste ani, adaptată de zeci de ori pentru cinematograf, operă şi musical.
Povestea se petrece în secolul al XVIII-lea, cu puţin timp înainte de Revoluţia Franceză. Tânăra orfană Henriette o însoţeşte pe sora sa adoptivă, Louise, la Paris. Louise este oarbă, iar surorile speră ca în capitală să găsească un doctor care s-o vindece. Acolo, însă, Henriette este răpită de către marchizul de Presles, un personaj perfid, care a decis să o transforme în propria lui jucărie. Nici Louise nu are mai mult noroc: rămasă singură, cade în mâinile unei văduve alcoolice, La Frochard, care o va umili şi o va chinui, forţând-o să cerşească. Dar lucrurile se vor rezolva prin intervenţia cavalerului de Vaudrey şi a contesei de Linières.
Acelaşi Octavian Sava îşi amintea: Preluând „Cele două orfeline”, alţi doi autori, un compozitor de mare talent, Henri Mălineanu[6], şi un textier dublat de un poet autentic, Eugen Mirea[7], s-au gândit la o parodie care să întreacă succesul originalului. Ei au dat la iveală un musical, regizat de Sanda Manu, în care cele două orfeline erau interpretate de încântătoarele actriţe Liliana Tomescu şi Melania Cîrje, iar lumea a dat buluc la Teatrul Nottara (pe atunci – Teatrul Armatei), de astă dată nu ca să plângă, ci să râdă în hohote. Pe lângă aceste două interprete, în rolul infamei Madame Frochard, care o ţinea prizonieră pe una dintre orfeline, apărea în travesti actorul Nucu Păunescu, care, în ciuda masivităţii sale era credibil şi culegea ropote de aplauze.
Premiera a avut loc în 1966, cu titlul „Au fost odată… două orfeline” – o încercare de a deschide drum şi la noi, cu forţe proprii, acestui gen popular, cum susţinea în caietul-program dramaturgul Horia Lovinescu, pe atunci director al Teatrului Nottara. Autorii îşi subintitulau musicalul „pseudo-melodramă”, într-o intenţie parodică asumată, dar mărturiseau că nu şi-au propus a parodia „litera” piesei sursă, ci „spiritul” ei. Melodrama burgheză de secol XIX, azi desuetă, nu mai avea nicio şansă de supravieţuire în faţa freneziei comice a spectacolului modern. Textul original devine libret de musical, dar ironia este una tandră, iar umorul – indulgent.
Comedia muzicală, parodiind texte celebre ale literaturii dramatice şi nu numai dramatice, s-a impus fără doar şi poate şi ca un răspuns la tentaţia omului modern spre demitizare […] O direcţie o constituie atacul melodramei, respectiv al anacronismului sensibilităţii pentru situaţia şi replica lacrimogenă. Câte lacrimi nu storceau oare, în urmă cu cincizeci de ani[8], paginile lui Dickens – acel “Oliver Twist”, – de pildă, şi cât de obositoare pare lectura romanului astăzi… [În schimb, musicalul] “Oliver” (după acelaşi Dickens) a făcut şi continuă să facă să râdă cu hohote un public uriaş![9]
Aceleaşi împrejurări care, cu zeci de ani în urmă, generau litri de lacrimi şi kilograme de suspine, sunt transformate brusc (cu ajutorul cântecelor, adesea contrastante) în sursa unui comic solid şi reconfortant. Iar cei mai înfocaţi spectatori de odinioară ai clasicei melodrame […] şi-ar reconsidera, azi, debitul compasiunii şi, oricum, ar strecura printre compătimiri un zâmbet […] În artă, parodia s-a încetăţenit ca antidot. [10] Eugen Mirea a operat tăieturi masive în piesa originală, dar i-a adaugat doza proprie de umor, transformând-o într-un libret vesel şi vioi. Muzica lui Henri Mălineanu este o parodie în sine – după arii de operetă, cântece din filme, şlagăre vechi şi noi –, cărora le adaugă tot felul de dansuri.
Ca şi în piesa originală, acţiunea debutează la Paris, unde sosesc cu diligenţa cele două orfeline, Henriette (Liliana Tomescu) şi Louise (Melania Cîrje), mişcându-se ca nişte păpuşi, într-un oraş imens, în care nu cunosc pe nimeni. Îşi cântă însă durerea pe o melodie veselă şi ritmată, foarte optimistă. Facem apoi cunoştinţă cu o familie interlopă: Baba Frochard (o Baba Hârca à la française – interpretată în travesti de Nucu Păunescu) şi cei doi fii ai săi: escrocul Jacques (Ion Punea) şi onestul Pierre (Ştefan Tapalagă / Ion Siminie). Acesta, deşi şchiop, refuză să cerşească şi îşi câştigă pâinea ascuţind cuţite (dar îşi cântă într-o arie complexele de inferioritate fizică). În schimb, fratele Jacques este întreţinut de biata Marianne (Rodica Sanda Ţuţuianu), care îşi cântă sfâşietor amorul şi nebunia. Este salvată de la sinucidere de Henriette, dar orfelina e răpită de Picard (Vasile Lupu), servitorul infamului marchiz de Presle (Dorin Moga). Sora ei, Louise cea oarbă, este „preluată” de Baba Frochard, care o va obliga să cerşească. Pe muzică, fireşte.
Henriette se trezeşte la banchetul unor aristocraţi depravaţi, dar onoarea îi este apărată de blazatul cavaler Roger (Ştefan Iordache), care se îndrăgosteşte de ea şi vrea să o ia de soţie. Este împiedicat, însă, de unchiul său, contele de Lignières, prefect al poliţiei (Mihai Heroveanu), care se împotriveşte unei asemenea mezalinaţe, dar este susţinut de mătuşa sa, contesa (Coca Enescu). Contele nu ştie, însă, că e tatăl lui Pierre, după cum nici soţia sa nu ştie unde a ajuns fetiţa ei născută înainte de căsătorie… În încercarea de a-i despărţi pe cei doi îndrăgostiţi, contele o trimite pe Henriette la mănăstire, unde fata se întâlneşte din nou cu Marianne, care îi spune unde se află sora sa. În final, conflictele şi neînţelegerile se rezolvă. Pierre îl omoară pe Jacques şi o salvează pe Louise, de care este îndrăgostit. Contele îşi regăseşte fiul necunoscut, iar contesa – fiica abandonată. Perechile Pierre şi Louise, Henriette şi Roger, Marianne şi Picard se căsătoresc şi toată lumea pare mulţumită.
Despre experienţa lucrului la acest spectacol şi despre începuturile sale de drum – regizoarea Sanda Manu îşi amintea: Musicalul este acelaşi lucru cu teatrul, are aceleaşi reguli ca muzica, dar are o lege specială: pentru interpret, e mult mai riguros decât proza. La proză, în secunda în care mi-am terminat replica şi începe partenerul, iar eu trebuie să iau un pahar în mână şi trebuie să beau, mă pot întreba unde mi-am pus cheile, de exemplu. Dar la musical nu se poate. Aşa m-au învăţat pe mine Henri Mălineanu şi Eugen Mirea… Eram la [Teatrul] Nottara, în anul 1966. Făcusem câteva drame, făcusem un „Pygmalion”… frumos, dar au venit la mine cu un musical. Aveam o încredere oarbă în mine, pe care nu o mai am de mult… Mi-au dat piesa, mie mi-a plăcut, am făcut distribuţia: cu Ştefan Iordache, Liliana Tomescu, Ştefan Tapalagă, Melania Cîrje, Camelia Zorlescu… Încep repetiţiile cu muzică (mie îmi plăcea muzica…) Mergeam la Mălineanu acasă şi el cânta, şi eu le vedeam şi le jucam pe toate, şi mă gândeam cum va fi. Au început repetiţiile, dar am descoperit (şi mi-a atras atenţia şi Mirea) că specificul la comedia muzicală nu este ca la Alecsandri. El are o dramă, el conduce o acţiune şi, la un moment dat, acţiunea se opreşte şi personajul zice: „Vai, cât sunt de necăjită că am o fată de măritat!”. Asta e o sintagmă, o frază, un adevăr. Nu merge acţiunea mai departe, ci se brodează pe ideea că „am o fată de măritat”. Şi se desfăşoară firesc: cuplet, refren, cuplet, refren. A stat acţiunea, mergem mai departe cu povestea. În comedia muzicală, conflictul, desfăşurarea, întâmplarea – toate trebuie să se producă pe muzică. Ceea ce e mai greu şi pentru compozitor, şi pentru interpret. Aşa cum se întâmplă la operă. Doar că aici ai bucăţi diferite. E chiar mai greu…
Şi am mai învăţat ceva din spectacolul lui Mălineanu şi Mirea. Era foarte amplu, aveam şi orchestră – dirijată de Jean Ionescu, un violonist celebru (a emigrat între timp). Se repetau scenele, una după alta, dar, la un moment dat, îl văd pe Iordache că pleacă leşinat, împreună cu Coca Enescu, partenera lui. Apoi vine altă scenă, şi-l văd pe Ştefan, tot aşa, cu altă parteneră. Şi zic: „Ce se întâmplă?”. Era lucrat în forţă. Şi zice: „E din cauza scriiturii, nu vezi cât e de special?!”. Şi am înţeles atunci: dacă în bucata asta joacă Popescu şi Ionescu, şi se desfăşoară scena, după aceea au nevoie de respiraţie, nu îi mai ţin în scenă nici morţi. După un french can-can nu mai poţi să-l ţii în scenă pe cel care ridică de zece ori piciorul. Când gândesc bucata asta, îl scot şi vin ceilalţi care îl susţin. Şi vin apoi din ce în ce mai mulţi, sau din ce în ce mai puternici…[11]
Amintiri, amintiri… Odată depăşit acest „botez” al musicalului, cronicile vremii au semnalat regia inventivă şi plină de culoare a Sandei Manu[12]. Regizoarea a pendulat între ideea de interpretare devotat-serioasă şi aceea de parodiere a parodiei[13]. Rezultatul: o producţie bine primită de publicul de acum o jumătate de secol. S-a râs şi s-a aplaudat la scenă deschisă, aproape la fiecare gag. Meritul unui astfel de spectacol stă, de fapt, în succesul lui.[14] Iar tentativa lui Eugen Mirea, de a aborda genul parodiei muzicale, nu putea fi privită decât cu solicitudinea pentru pionierat, temeritatea actului scuzând adesea imperfecţiunile realizării lui.[15]
Foto: Lucian Năstase, Ana-Maria Iordache
[1] Tudor Muşatescu / Piaţa Teatrului de Ana-Maria Nistor, Ed. Academiei Române, 2013 (pag. 395)
[2] Octavian Sava (1928 – 2013) – dramaturg şi prozator român, autor de scenarii pentru teatru, film, radio şi televiziune. A fost autorul primului serial TV românesc, Aventurile echipajului Val-Vârtej, şi, alături de Virgil Stoenescu, al comediei lirice Nota zero la purtare (1957). Numele său a fost legat de istoria Teatrului „Constantin Tănase” din Bucureşti, prin textele pe care le-a scris pentru spectacolele de revistă şi musicaluri.
[3] Curierul de Lyon – melodramă de secol XIX a scriitorilor francezi Paul Siraudin şi Louis-Mathurin Moreau, inspirată dintr-un caz celebru din timpul Revoluţiei Franceze, “l’affaire du courrier de Lyon” (1796)
[4] Moartea civilă (1861) – piesă a dramaturgul italian Paolo Giacometti şi, alături de celelalte două exemple date de Octavian Sava, una din cele mai cunoscute melodrame jucate de companiile româneşti de teatru ale vremii
[5] amintiri evocate în noiembrie 2011, la “masa rotundă” De la piesa de teatru la musical – Contribuţii româneşti la istoria şi devenirea genului, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical Viaţa e frumoasă!, organizat de Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” din Bucureşti.
[6] Henri Mălineanu (1920 – 2000) – compozitor şi dirijor român, autor de muzică ușoară, romanțe, operetă şi musicaluri, muzică de teatru şi film. Compune, pe baza libretelor lui Eugen Mirea, musicalurile Au fost odată două orfeline (1966) şi Bună seara, domnule Wilde! (1971).
[7] Eugen Mirea (1894 – 1973) – scriitor şi actor român, autor de scenarii, versuri şi adaptări dramatice
[8] observaţie datând din anul 1966
[9] Dinu Săraru – “Au fost odată… două orfeline” / revista Luceafărul Nr. 24, 11 iunie 1966 (pag. 8)
[10] Călin Căliman – “Au fost odată… două orfeline” / revista Contemporanul Nr. 12, 25 martie 1966 (pag. 4)
[11] amintiri evocate la aceeaşi “masa rotundă” din noiembrie 2011
[12] Andrei Băleanu – Melodrama sub focul ironiei / ziarul Scânteia Nr. 6920, 15 martie 1966 (pag. 2)
[13] Dinu Săraru – art. cit.
[14] Toma Pavel – “Au fost odată… două orfeline” / revista Teatrul Nr. 3, martie 1966 (pag. 61-63)
[15] Dinu Săraru – art. cit.
Print